Opriţi-mi căderea!

Opriţi-mi căderea!
În vale, Iarna
îşi întinde braţele,
gata să mă acopere
cu venele ei albe
ce se preling lasciv
de-a lungul
corpului meu,
prefăcându-mă
în stană de gheaţă.

Nimic nu-mi poate opri
împietrirea,
nimeni nu mă poate salva.
Privind înapoi,
nostalgic,
mă preschimb
într-o tristă statuie
ca femeia lui Lot.

Opriţi-mi căderea!
Valul acesta de frig
care-a năvălit
intempestiv în mine,
îmi solidifică
tot sângele.
În capilarele dilatate
curgerea s-a oprit,
ţintuindu-mă locului,
într-o nemişcare
mută şi surdă.

Mă cuprinde un somn
tandru,
de uitare
de mine,
şi de toţi.

În sfârşit,
nu mai sunt!
Ba nu, sunt Sus,
Sus de tot!
Urc...
Mă înalţ...
În mine pătrunde,
încet,
tot Înaltul,
căderii mele.

poezie de Daniela Reghina Onu din Paşi printre pietrele Sionului (octombrie 2011, Bucureşti)
Adăugat de Valentin Mesianic
Votează! | Copiază!