Hrană

Cum ştie-o rană veche să are prin cuvânt,
Însămânţându-şi dor nebun să mă topească,
Inaptă, ce-ar putea să-i spună lama de cuţit,
Când ea alege timpul potrivit, să pârjolească.

Această rană uneori o dau cocorilor, plângând,
S-o ducă-n lume, gând să nu-mi trudească,
Dar se întoarce mai fierbinte-n aripă, ţipând,
Neaşteptând în puful nou să se-nvelească...

În codru de stejari am presărat încinsă zgura,
Să-ndoape ger din ghinda masă-n putrezire,
Dar au arat şi-acolo braţele-i, trecând măsura
Şi-au supt din glie noi puteri de-nmugurire...

Cu scâncet de copil muşcat-a azi din zare,
Tocmindu-mi lacrima din ochi de păpădie...
M-a înţepat în inimă cu semn de exclamare:
"Mai sapă-un cuib de hrană nouă, mamă!"

Şi, Doamne, n-o pot mângâia de izbăvire,
Căci e, din aşteptare lungă, botezată rană,
Doar îi şoptesc smerită, de muşcă din Iubire,
Să-mi cruţe inima, că-i moştenire de la Mama-Ană...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!