Sonetul mării de foc
Ne asaltează valuri dinspre mare
Și-un vânt ce ține păsările-n loc,
E-o vijelie înfiorătoare
Sub cerul gata-n seară să ia foc.
Privim, îmbrățișați, cum pleacă norii
Să se ascundă-n zările pustii
Și cum furtuna-mpinge călătorii
Spre ceruri ce nu-i pot adăposti.
Se-nvălmășesc nori albi cu nori de ploaie
Și curge-nseninarea-n stropii grei
Ce se aștern, pământul să-l înmoaie
Prin bucuria ce-au adus cu ei.
Întreaga mare e o vâlvătaie
Ce se reflectă-n ochii tăi și-ai mei.
sonet de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre nori
- poezii despre foc
- poezii despre vânt
- poezii despre seară
- poezii despre ploaie
- poezii despre ochi
- poezii despre bucurie
- poezii despre alb
- poezii despre Pământ
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.