Prizonierul unui vis

Purtai pieptănătura femeilor măritate
şi acea bentiţă de demnitate,
cu care te-am încoronat
anul trecut,
la sărbătoarea primelor cireşe...
Erai ca o plantă cu flori comestibile,
ades, te înfulecam, din creştet până
la rădăcină...
Iar tu, Arden, invocai ploaia
pretext pentru a mă invita în coliba
bunicului tău -
un adevărat Kraal, pe un pat de frunze,
în care-ţi plăcea să-ţi pudrez trupul
cu ama Ka -
pulberea aceea parfumată
al cărei secret numai noi – tu, eu, vrăjitoarea satului
şi cine ştie ce tată de clan zuluş,
din anturajele tale coloniale –
îl ştiam.
Am plâns bărbăteşte când ai plecat...
cu inima,
şi am mâncat cartofi dulci, fierţi în coajă...
Astăzi, mi-e dor de tine, pasăre a ploii,
mi-e dor de tine, Arden,
de felul în care tu îmi vorbeai despre
primăvară,
de parfumul pulberii cu care îţi pudram
trupul fusiform...
Întoarce-te, Arden, din Constelaţia Pleiadelor,
dă-ţi demisia din Societatea Secretă a Oamenilor cu Pene de Cocor Albastru,
scoate-mă din prizonieratul propriului meu vis,
oferă-mi o iubire şi o suferinţă intacte...
Vino, mai e puţin până la sărbătoarea
primelor cireşe....

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!