Casa părintească
Primul meu rai s-a prefăcut în scrum,
Nu pot uita căsuța mea cea dragă,
Spre locul casei, gol, privesc din drum:
-Cât mi-aș dori s-o mai revăd întreagă!
Mama demult la ceruri e plecată,
N-a fost de față să mai vadă focul,
Ne-a părăsit cu inima-mpăcată:
Casa-și păstrează-n liniștea ei locul.
Tata-împietrit de jale și durere
Neputincios privea cum arde totul,
Cu brațele spre cer, fără putere,
Ruga pe Dumnezeu să stingă focul.
S-au mistuit în flăcări lucruri sfinte:
Pozele-n ramă, neșterse amintiri,
Icoana casei o revăd ca mai-nainte,
Mă-nchin în gând la ea, în rătăciri.
Am încercat s-o construiesc în minte,
Am refăcut odaie cu odaie,
Nimic nu seamănă ca înainte:
-Ți-e tare dor de casa ta, Culaie!
Lampa din cuiul din perete-o pregăteam,
Și-o aprindeam pe la amurg de seară,
În podul casei zvârlugă mă suiam
Urcând ușor pe treptele de scară.
Prin geamul de la drum îl văd pe tata,
Mă-ncearcă amintiri și doruri multe,
Aștept să mai deschid-odată poarta,
Să intre, să mă mângâie pe frunte.
Plouă... Ulița Morii tristă plânge,
Un loc viran pe suflet mă apasă,
La poartă plâng și inima-mi se frânge,
Sunt trist... N-am unde să mai trag acasă.
poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre tristețe
- poezii despre religie
- poezii despre plâns
- poezii despre foc
- poezii despre dor
- poezii despre tată
- poezii despre suflet
- poezii despre sfinți
- poezii despre sfințenie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.