Fără suflet, ce-am fi fost?
Dincolo de ochi și gură, sufletul se zbate-n taină
Ca o aripă beteagă, ce își plânge zborul frânt,
N-are nume, n-are casă, nu-l îmbracă nicio haină
Și aleargă-n patru vânturi, între ceruri și pământ.
Se izbește de-ntuneric, rănile îi sângerează
Dar, nu plânge nicio clipă, ochii plâng în locul lui.
Un actor pe scena vieții, doar în replici mai bravează
Când o gură mai zâmbește pe o mască-a orișicui.
Hologramă migratoare dintr-o neștiută-adresă,
Implantată-n trup, dă viață și cum doare când lovesc
Vinovatele cuvinte orchestrate într-o piesă
Regizată de necine într-un loc nepământesc.
El, cuvântu-nnobilează și ucide deopotrivă,
Sufletul îl fericește sau îl sângeră sub cnut;
Cu emblema lui divină, de sorginte afectivă,
Ce-am fi fost în lumea asta, dacă nu l-am fi avut?
Niște creaturi ciudate, ce-am fi dispărut subit,
Trup ne-nsuflețit în moarte, nedumnezeiesc cioplit...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre suflet
- poezii despre plâns
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre zâmbet
- poezii despre zbor
- poezii despre vânt
- poezii despre vinovăție
- poezii despre vestimentație
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.