Şi totuşi ploaia greşeşte

Picături răscoapte toarnă din gri moale... lunecând
peste-a geamului trezire, sticlei ochii adumbrind.
Dor pitit între suplicii, mi-l dezleagă a tortura,
Şi în marea de uitare valuri cearcă-a dezgropa...

Pânze de-amintiri desface, clipelor vâsle tiveşte
Şi regretele din valuri cu speranţe măguleşte,
Iar, jelind bătătorite aşteptări, cu norul plânge,
Doar va alina furtuna ce-n bucăţi sufletul frânge.

Îl orbesc cu vraf de poze, mărturie de iubire,
Dar îmi umple gol de tine cu a ploii răscolire,
Evadarea şi-o răstoarnă spre amintirile din vară,
Când pluteam spre fericirea (cine-ar fi crezut?) amară...

Doar cu ancora de vers stăvilesc rostogolire,
Umplu vârf iar călimara cu plămăzi-despăgubire,
Măgulit, îmi bea cerneala... pe-o frântură aţipeşte...
Ploaia îngână: "nu-i dor veşnic..." obosită, ştiu, greşeşte..

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!