Tata
Și-a dăruit necontenit priința,
smerit, în fața Celui-Mai-De-Sus,
considerând mereu că suferința
e-o grea-ncercare dată de Iisus...
A fost onest, adânc, sentimental
și a murit cu dorul de-a muri,
într-un amurg solar, transcedental,
când ochiu-i plâns, subit, înmărmuri!
Ca tată, a privit intens lumina
și-n ochii lui lumina eram noi,
la suflet era alb, precum hermina,
când umblă prin omătul de... apoi.
Deși strălumina chiar în tristețe,
precum un zeu venit din altă sferă,
își purta rostul cu acuratețe,
ca pe un trandafir la butonieră.
Acum e umbră blîndă, aromată,
care-mi adie visul întru gând,
o umbră sacră, care îmi arată,
c-a fost odată tata... oare când?
Acum îl văd, când ochiu-mi scapăt,
neprihănit și... Iov până la capăt!
poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre tată
- poezii despre lumină
- poezii despre zăpadă
- poezii despre visare
- poezii despre tristețe
- poezii despre trandafiri
- poezii despre suflet
- poezii despre suferință
- poezii despre smerenie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.