Îmi rămâne amintirea, a iubire, să-mi miroasă...

Am pe frunte flori ''râpene'', care-mi înfloresc pe gene
Şi albastrul ''mioritic'', decolteul mi-l îmbracă,
Lângă mine am ''camelii'', cântec roz de sânziene,
Şi ce dacă vine ploaia şi mi-s ochii trişti, ce dacă!

''Şipot'' graţios şi dulce izvorăşte din Ileană
Şi-mi pătrunde-adânc în suflet, ca o simfonie-albastră
Eu mă simt ca o zeiţă, lacrimă nepământeană
Ce-nfloreşte fantomatic într-o părăsită glastră.

Cu o bucurie-''augustă'', un jian cu versu-n braţe
Mă îmbie să-mi las toamna în păduri să hiberneze,
Mă dor umerii de vară şi las aripi să mă-nhaţe
Şi învăţ să las poeme, din iubire să cineze.

Ce magie-mi umbă-n vene şi cum curge poezia,
De pe buze fremătânde şi cuvântul se răsfiră,
Ca un fluviu de lumină ce-mi hrăneşte sihăstria
Ca o notă-ameţitoare, acompaniind o liră.

Timpul s-a oprit din mersu-i, în clepsidre marmorate
Frunza-i doar decorul verde, nemişcat în consternare
Eu implor îngenuncheată, doar un strop d-eternitate
Să fiu ţărmul ce aşteaptă-mbrăţişarea de la mare.

Sunteţi valurile-albastre, ce-mi mângâie glezna rece,
(Eu nu am ştiut că vara poate fi aşa frumoasă)
Chiar de vine înserarea şi minutul se petrece
Îmi rămâne amintirea, a iubire să-mi miroasă.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!