La azil...

O bătrână, fiind pe moarte
Şi-a chemat fiul aproape
Şi cu ochii stinşi spre cer
Grăi celui, ce stingher

Lângă ea, cu-n pic de teamă
Îi asculta vocea caldă:
- Dragul mamei, drag copil
Când m-ai adus la azil

Am tot plâns şi m-am căit:
- Oare unde am greşit
Şi-n necunoscuta lume
M-ai adus cumva, anume

Să dorm pe pernă straină
Fără a avea vreo vină.
Ştiu... boala-i nesuferită
Bătrâneţea chinuită,

Şi tu, dragul meu, copil
Te-ai gândit că la azil
Voi fi bine îngrijită
Şi de ochi străini ferită,

Să nu vadă amicii tăi
Cum curg pe obrajii mei
Lacrimi, fără voia mea
Când nu aveam ce mânca...

Cu ochiii in depărtări
Şi cuprins de remuşcări
Fiu-şi întrebă măicuţa
Dacă are vreo dorinţă:

De sub pleoapa obosită
Cu privirea chinuită
Şi cu glasul tot mai stins
Mama lui, încet, i-a zis:

- Vezi că, în sertar, am pâine,
Te rog, să ai milă de câine,
C-am plecat şi i-am lăsat
Sufletul nemângâiat
Şi-atunci... când o fi bătrân
Să nu îl azvârli în drum...

poezie de Vasile Coman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!