Efigiile unei toamne din copilărie

Mi-amintesc clar croncănitul,
croncănitul acela...
primul stol de gâşte migratoare
şi prima melancolie iremediabilă,
că doar eu rămân acasă.
Foşnet de frunze uscate, rigidizate,
vântuite pe-o străduţă cu felinare uzate,
cu abajururi mobile şi scârţâitoare,
provocatoare de umbre ciudate,
de crengi prelungite intrând
prin geamurile pensionarilor.
Vântul trânteşte ritmic o poartă metalică.
Geamuri cu lumini de opaiţ.
Mieunatul unei pisici scoase din casă.
O bătrână curioasă fereşte încet perdeaua.
Vântul ţâfnos loveşte, cu frunze în culori nomade.
Un cor de câini latră pe tonalităţi ciudate,
obsedaţi de sunetul unei ambulanţe.
Noaptea prea devreme venită
amestecă întuneric,
în fumul din coşuri.
Îmi vine să râd, ruşinat de tot ce se-ntâmplă.
Eu nu cred că toamna e adevărată!?

poezie de Cristi Poe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!