Rost

În reverii am ancorat arpegii
Şi am sorbit a stelelor beţii,
Picând venin în cupa-n care regii
Îşi rostuiau visate veşnicii.

Etern, în vis, eu mi-am plecat genunchiul
Umil precum o zi din calendar
În faţa vremii-n care doar cuvântul
Mă aştepta ca piatră de hotar.

Tăcută şi divinului sortită,
Arcuş ascuns în gândul străveziu,
Îmi căutam, de nicaieri venită,
Vioara insolitului târziu.

Vioara prinsă-n umbre de lumină,
Când transcendentul revărsat în mine
Mă întrunea-n vibraţia divină
Şi îmi găsea o nouă rostuire.

Un clopot prins la margine de lume...
Un curcubeu lăsat a lumina
O altă generaţie de stele
Ce ca o trenă, timpu-mi va urma...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!