Istoveală
mă gândesc da, uite aici sunt eu
sub piatra aceea fără nume dorm oasele mele,
murii sunt goi, vântul e uscat și rece,
copacii muncesc să își tragă spre cer rădăcina,
iarna cade ca un năvod peste iubiri pădurene
aici sunt buzele mele care înfloare sub râpă
auzul meu doinit dintr-un clopot mai înalt
în deal la cruce.
spre soare-răsare păsările negre se aruncă în cerul gol
de unde inima mea a mai smuls încă o stea albă.
nu mă așteptam ca din fântâna uscată
să crească mușchiul greu sub neaua de pe ghizd și roată
poate e fiindcă mama nu m-a înțărcat cu vorbă bună.
ori am murit când soarele cădea în echinocții,
ori poate n-am murit deloc
poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre înălțime
- poezii despre vânt
- poezii despre somn
- poezii despre păsări
- poezii despre pescuit
- poezii despre negru
- poezii despre muncă
- poezii despre mamă
- poezii despre iubire
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.