Jurrasic Way

Pe Jurrasic Way din nou,
în ceaţa asta thriller, cu plămânii
umflându-se ca nişte baloane meteo
subţiri,
gata să explodeze. Să-mi ajustez antenele,
boţite sub şăpcuţa de căpitan, să verific conexiunile.
Aş vrea puţin soare,
să se lovească
de lucrurile din jur,
să le facă
mai suportabile.
Încă o dată să mă prindă
răsăritul cu mintea împăienjenită de
planuri şi o fereastră deschisă
către un câmp scufundat în pericol,
animale de sticlă spărgându-se în fugă,
un sound straniu lovindu-mi-se
între tâmple ca o reacţie adversă,
nu sunt decât o altă
provincială care-şi încearcă norocul,
o femeie care fotografiază
orice încercare de apropiere,
orice act de trădare,
nu ştiu niciun truc,
mă trădează microexpresiile încercând.
Apoi dragostea noastră mare,
dragostea noastră
extraterestră. Doi omuleţi
pipăindu-se într-o cameră obscură,
recunoscându-se. Să ne atingem
antenuţele, pe ceaţa asta thriller,
pe Jurassic Way, să iasă scântei, să trimitem
semnale-n spaţiu. Să vină ei
să salveze dacă a mai rămas ceva de salvat.
Noi să ne transformăm
în particule mici, luminoase,
să facem cercuri în recolte,
să creăm noi tipare-n adn.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!