Maladia cuvintelor

nu se tratează

e o boală autoimună
cu rădăcini în suflet

ele cuvintele
cresc din mine
cu frunze albastre
pe ramuri violet

am devenit indefinit
nu mai ştiu unde încep
sau unde se termină încrengătura

nici oamenii nu mă mai văd
trec nepăsători dinspre nimic
către alt nimic

câte unul doar
mai puţin grăbit
mai sărac în duh
rupe uneori un cuvânt
şi cântă la el
sub un balcon julietic

arareori
copii cu inima indigo
şi ochi de cristal
îmi taie uscăturile din piept
şi picură puţină speranţă

numai tu iubito
ţi-ai făcut cuib în ochii mei
dar mă tem
că vei deveni nevăzută
iar aripile
îţi vor rămâne cuvinte
indescifrabile

zboară...

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!