Mara
Mara, fetița scundă, ce sta pe Strada Mare
Avea o păpușică. Era mândră de ea.
Și o iubea din suflet. Era o alinare,
Și-avea mare valoare. (I-a dat-o mama sa).
Era o jucărie, cum nu mai era altă!...
De-o frumusețe rară, desprinsă din povești!...
Gingașă ca o zână..., subțire și înaltă,
Doi ochi căprui și limpezi. Te pierzi când îi privești.
Copiii de pe stradă veneau ca să se joace
Cu Mara, și păpușa. Ce fericiți erau...!
(... Și timpul trece-n grabă și nu se mai întoarce...)
Iar ei creșteau în joacă... Pe loc nu rămâneau.
Dar într-o dimineață, cînd s-a trezit devreme
Și-a mers să-și ia păpușa din raftul cu hăinuțe,
Rămase-n prag, uimită!... Păpușa râde, geme
Și își rotește capul, și mișcă din mânuțe.
Se pare că măicuța, de dincolo de lume
Îi împlinise visul: păpușa chiar vorbea...!
Și făr-a sta pe gânduri, fetița merge, spune
Bunicilor. Iar vestea, pe loc se răspândea...!
Copiii, cu mirare priveau păpușa vie
Cum cântă, cum dansează, cum râde, cum vorbește...
Și i-au făcut hăinuțe din pânză argintie.
Minunea-nsuflețită, c-un zâmbet mulțumește.
Povestea cu păpușa ce-i vie, și dansează
Ajunge la ureche de păpușar vestit,
Pornit la drum degrabă, cu ochii lui să vază
De-i adevăr ce-aflase, sau de-i vreun zvon scornit.
Nu-l obosise drumul, căci sta mereu cu gândul
C-ar face o avere, mai mult ca orișicine
De-ar folosi minciuna. Căci îi "venise rândul"
Cu vorbe-amăgitoare, păpușa a obține.
Se-apropie de Mara, și-o roagă să-i arate
Minunea-nsuflețită. Crezând că-i o naivă
Începe a-i promite orice, pe săturate...
Dar Mara nu se-ncrede în vorba lui parșivă.
Se trage-un pas în spate, pe vârfuri se ridică,
Strânge la piept păpușa și spune răspicat:
" Pentru nimic în lume n-o dau!... căci la adică
E darul de la mama... atunci când a plecat...
Și-orice mi-ai da... Iertare!... n-ar fi să-nlocuiască
Iubirea mamei mele, aflată-n jucărie...
Și nu cred că vreodată va vrea să locuiască
De mine despărțită!... Nu fac așa prostie!"
Rănit cumplit de vorbe, se înroși la față,
Se-nfurie, hapsânul, uitând de ce venise,
Se aplecă spre Mara, de umeri o înhață,
Și o privi cu ură. Nechibzuind, decise
Din brațele fetiței, păpușa să o smulgă,
S-o rupă-n bucățele, s-o calce în picioare
Să o arunce-n focul din drum... Mara să plângă...
De ce făcuse asta?! Cu ce-i greșise oare?!
De-atunci, fetița scundă, ce sta pe Strada Mare
Își cheamă jucăria, iubirii dată vamă.
Și nimeni, niciodată, nu-i va da alinare,
Ca păpușica vie. Și sufletul de mamă.
poezie de Maria Ciumberică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre păpuși
- poezii despre mamă
- poezii despre suflet
- poezii despre râs
- poezii despre jucării
- poezii despre iubire
- poezii despre gânduri
- poezii despre fete
- poezii despre înălțime
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.