Pe urmele noastre

Pe urmele noastre mergînd,
ei coboară mereu spre centrul pămîntului,
apa noroioasă devine povestea însoţitoare,
la răscruci, cocoşaţi aruncă în sus cu buchete
sinistre, de nuntă.

Nimic nu dospeşte mai bine ca sufletul,
ca amintirea. Aveam odată vase de lut,
fiecare lucra noaptea, în vis, vasul lui
şi dimineaţa el era gata de a-şi primi uleiul,
vinul ori grîul.

De ce merg ei acum tăcînd? Cine sînt ei, de fapt?
Umerii noştri au fost odată de fier,
păsările noastre au fost odată de piatră,
dar noi, cei cu umeri de fier, cine am fost?
Dar noi, cei cu păsări de piatră, cine am fost?

Şi, în fond, de ce ei parcă ne urmăresc
şi calcă mereu pe urmele noastre,
coborînd, fără voia lor,
spre centrul necunoscut al pămîntului?

poezie de Dragoş Niculescu din Cinci vreascuri şi fapta de mâine
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!