Bibliotecarul

Pe rafturi prafuite de ani şi amintire,
O mâna calda aşeaza carţi tacute.
Le aşeaza cu o neasemuita iubire,
Pe carţile ce vor şi sa discute

Cu oameni ce întârzie sa apara
Sa le întrebe, sa afle ce-şi doresc
Aşa cum fosta şi odinioara
Cu nostalgie carţile îşi amintesc:

De clipele în care se bucurau
Cu cei ce le ţineau în mâna.
Atunci cu toţii le citeau
Acum aşteata ca ei sa vina.

Sa paşeasca din nou pragul cetaţii
În care orice carte e o piatra rara.
Sunt pietre de folos umanitaţii...
Oare de ce întârzie sa apara?

Iubitorii de romane, aventuri şi poezie
Nu mai stau ca altadata
În lunga coada ca sa ştie.
Totuşi cât de minunata

Şi plina de filosofie,
Lumea carţilor e o poteca
Unde orice floare e o poezie
Toate înfloresc în biblioteca...

Dar cine sta sa se îmbete
Cu parfumul carţilor citite?
Le aşeaza pe raftul de la perete
De parca în el ar fi fost zidite,

Acest om trecut prin ani este zidarul
Acestui ţarm umplut de cunostinţe.
Ce minunat om este bibliotecarul!
Parinte adoptiv al carţilor – fiinţe!...

poezie de Mihai Tocaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!