Doină (1)

Când ţi-am scrijelat conturu-n carnea aspră de stejar,
Dunăre fără de pulberi, dar cu unda înlunată,
braţul meu se arcuise ca o luncă de hotar,
mama-mi povestea, în sânge, Ţara mea adevărată.

Se îngândura pădurea,-n şopot straniu de cimpoaie,
când trăgând cu puşca-n stele, le doream un câmp de flori.
Dunăre, şi astăzi trunchiul a hotare mi se-ndoaie
înverzite de otave, încărunţite de ninsori.

Fie-mi Ţara zeul unic, cosmosul perfect rotund,
galaxii în armonie proprie să mă-nfioare,
universuri de eresuri şi de morţi cântând sub prund,
dorul păduros de toamnă şi durerea mea cea mare.

poezie de Ion Iancu Lefter din Ograda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!