Morți vii
Vaiet prelung răsună-n asfințit,
Smerite, clopotele-au amuțit;
Încremenit-a vântul în răscruce,
Bătrân pământ, povara abia-și duce!
Tot ce-a fost sfânt, s-a scufundat în noi,
E-n van, a mai da timpul înapoi;
În loc să fim ca fructu-n pârg, pe ram,
Ca poame, se usucă-al nostru neam!
Cei buni nu mai pot fi puși în valoare,
Cât timp cei răi îi tot calcă-n picioare;
Valoarea, azi,, e însăși nonvaloarea,
Răspunsul nu-i pereche cu-ntrebarea!
În nimic nu mai credem, și-n final,
Ne trezim fără niciun ideal,
Debusolați și orbi, nu găsim drumul,
Atât de mulți, dar nu contăm niciunul!
Când moștenire-n cuget nu există,
Mult mai mult decât moartea, viața-i tristă,
De n-ai ce lăsa-n urmă, la copii,
TotuiI pierdut: suntem niște morți... vii!
poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre valoare
- poezii despre timp
- poezii despre moarte
- poezii despre vânt
- poezii despre tristețe
- poezii despre smerenie
- poezii despre sfârșit
- poezii despre sfinți
- poezii despre sfințenie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.