Veşnică enigmă

Veşnică enigmă în tîrziu de vreme,
Risipind profetic... negură şi fum,
Nopţi fără de stele, taine şi blesteme,
În adânc de suflet căutându-şi drum.

Parcă niciodată, nu a fost mai dulce
Şi atât de-aproape de-a cădea-n abis,
Luna, care iată, soarele înfruntă
Şi argint aruncă-n margine de vis.

Dorurile toate-s libere să plece,
Să se ducă-n lume şi-a se-mplini,
Măsurând la timpul, care veşnic trece
Şi-ntr-un trup himeric, vor a odihni.

Fulgeră şi tună-n gândurile mele,
La izvor de patim... inimile sunt,
A uitării groapă... plină e de stele
Si luceferi care, nu scot un cuvânt.

Veşnică enigmă la sfârşit de cale,
Lâng-o poartă-nchisă şi ferestre reci,
Obosit destinul, nu vrea să se scoale
Şi nu întelege, de ce vrei să pleci?

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!