Suferinţă infinită

Se scutură flori albe de cais
Pe trupuri prelungindu-se în noapte
Se pierd mereu cu fiecare vis,
Tăcut, printre morminte, lacrimi, şoapte...

I-adăposteşte doar frunzişul verde?
Ei au speranţe, dar şi suferinţă
Însă tu nici nu vrei măcar să-i crezi
De ce? Când toţi avem aceiaşi fiinţă?

Toţi suntem fraţi creaţi de aceiaşi mamă
De aceea-n sânul ei ne-adăpostim
De ce-aveţi voi mai mult noroc în viaţă?
Iar noi făcuţi suntem, să suferim?

Iată lumina, dulce sărut
Lume de vise, culori şi iubirea.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!