Edificii pentru urmașii noștri
Sunt eu firavul fir de iarbă
Ce-a răsărit pe dup-o stâncă
Sau bradul singur care umple
Sufletul nostru e norul rătăcit pe cerul de vară,
Pierind într-o clipă, într-al universului labirint,
Și dulci adieri de vânt îl poartă
Dincolo de lumea știută de noi,
Pentru a nu putea vedea lumina
Ce ne înconjoară trupul pătat de păcate.
În albastru de Voroneț, ne pierdem gândurile
Și visele, rătăcindu-ne în noi înșine pentru ca nimic
Să nu ne mai poată despărți de umbra noastră.
Căci singuri fiind, au termen de viitor,
De existență, de moarte.
Rămânem niște sărmani stânci
Pe care sunt inscripționate date și nume,
Edificii pentru urmașii noștri
Ce vor acoperi cu doliu, trupul golit de noi.
poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeții
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!

Vezi și următoarele:
- poezii despre stânci
- poezii despre lumină
- poezii despre vânt
- poezii despre visare
- poezii despre viitor
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre suflet
- poezii despre nori
- poezii despre moarte
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.