Corbul şi păunul

În mijlocul pădurii, făcându-şi coada roată,
Se agita păunul, să-l vadă lumea toată.
Tot aruncând în juru-i privirea idioată,
Curând, zăreşte corbul, ce se-odihnea pe-o cioată,
Privind, puţin ironic, la mica lui paradă
Făcându-l să se simtă umil şi, pus pe sfadă.
Pe loc îşi pregăteşte o mică răzbunare,
Legându-se de haina modestă la culoare
A corbului, pe care întreaga lume-l ştie
Din fabula cu vulpea: dovadă de prostie.
- Arăţi cam jalnic astăzi şi eşti precum aceia
Ce caută-n gunoaie, cu plozii şi femeia
Cea jalnică, urâtă, murdară şi scârboasă,
Ceva ce, niciodată, eu nu aş ţine-n casă.
- E clar, nu ştii nimica, te legi de lucruri sfinte,
Tu n-ai s-ajungi, vreodată, femeia mea la minte.

Moral a:
În viaţa animală, ia aminte,
E totul invers: ea e cea cu minte.
Moral b:
Iar dacă-n astă lume bărbatu-i arătos,
E încă o dovadă că ce-am spus e pe dos.

fabulă de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!