Zeii bătrâni ştiu încă să petreacă!

Iubiţi colegi purtând acelaşi hram!
Sunt patruzeci de ani - o veşnicie!
De când, întâia oară, ne porneam
De-aici, ca o superbă herghelie
De mânji neştiutori de bici şi ham.
Eram frumoşi: purtam văpaia pură
Care se-arată-întreagă pe figură.
Acuma, iată-ne - şi mai frumoşi;
De frumuseţe grea, interioară,
Care ne face - poate - mai sfioşi,
Căci n-are focul viu de primăvară
Al aştrilor puternici şi geloşi,
Ci doar surâsul palid care-înseamnă
Căldura blândă-a soarelui de toamnă.
Ei şi!? Înţelepciunea unei vieţi
E s-o trăieşti, pe fiecare treaptă,
Prin ceea ce-i e propriu, si să-nveţi
a-i da, necontenit, măsura dreaptă.
Să-i dăm, deci, acceptatei bătrâneţi
Prilejul de-a ne-ntineri, o clipă
Prin tot ce-a fost recoltă şi risipă.
Noi, toţi, ne-am pregătit cândva, de zbor
Aici, între aceste ziduri sfinte.
Azi am venit să ne rostim în cor
Recunoştinţa inimii, fierbinte,
Omagiul cald, al nostru-al tuturor,
Adus acum liceului prin care
Am cunoscut întâia consacrare.
Tot ca elevi, dar azi mai silitori,
Venim să strângem generoasa mână
A unor fără seamăn profesóri
Celor de-aici, şi celor din ţărână,
Întotdeauna le vom fi datori:
Căci tot ce le plătim, până la moarte,
Din ce ne-au dat, e doar o mică parte.
Ne-am adunat să spunem, fără glas,
Prezent! în numele unor prieteni
ce nu-s aici; acei care-au rămas,
devreme sau târziu, sub triste cetini;
să ne-împlinim cucernicul popas
la cerul lor cu astre scufundate
ce-aşteaptă azi un semn de pietate.
Suntem aici pentru-a răspunde-acum
La întrebarea: Ce-aţi făcut în viaţă?
E o-ntrebare de sfârşit de drum?
Eu cred că nu: răspunsu-i încă-n faţă.
Ci-n clipa când îl vom rosti, oricum
Ne-ar fi - cărunt sau încă negru - părul,
Doar urma noastră spune adevărul.
Ne-am adunat ca să-adunăm acest
Teribil adevăr al vieţii noastre
Cu tot ce are mândru sau funest
Din biruinţi, speranţe şi dezastre,
Să nu rămână-n pulberi nici un gest,
Ci-însumat-ca un mirabil număr
Să-l ducem împreună, toţi, pe umăr.
Ne-am adunat să ne copilărim.
Să dezgropăm din noi crenguţa verde
A unui veşnic tânăr vifleim
Pe care sufletul nicicând nu-l pierde,
Şi-ncărunţiţi cum suntem să-l trăim
Din nou: în cântecele şi-n credinţa
Care din leagăn ne-au scăldat fiinţa.
Iar dacă-i scris ca orele de azi
Să bată a supremă întâlnire
Aprindeţi-vă sorii din obraz,
Fiţi numai bunătate şi iubire,
Şi-orice cuvânt rostiţi-l în extaz!
Sărutul cel din urmă, ca şi-ntâiul,
Să ne vegheze-n flăcări căpătâiul!
Prieteni şi colegi - bine-aţi venit!
În lupta noastră crâncenă cu timpul,
Hai să ne credem încă la zenit!
Restauraţi, deci, pentr-o zi, Olimpul!
Daţi întâlnirii nimbul cuvenit!
Din mână-n mână cupe mari să treacă:
Zeii bătrâni ştiu încă să petreacă!

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de Larisa Andrei
Votează! | Copiază!