Ce zi obositoare!

Zilele se alergă pe trepte de piatră de catifea de iarbă de alge
şi se împiedică se rănesc la genunchi la coate la bărbie
şi îşi urmează calea întortocheată de vorbe de timp de vreme înnorată
aleargă pe cărămizi roşii de paie uscate de muşchi de noapte
pe acoperişuri de foc de apă de pământ de aer
nu trebuia să le dau drumul din colivie!
sunt peruşi în fum de soare
ştiu, acum e vina mea, dar nu am ce să mai fac.
nu mă mai certa şi tu!
nu acum nici ieri nici mâine
stând cu coatele pe pervaz
simt o invazie de nasturi de aţe de ace de în buzunare
sunt pline buzunarele mele şi cizmele cu toc de plută de metal
îmi vine mereu părul în ochi şi văd galben şi negru împletit cu alb
tot încerc să cos nasturii pe mâneci de bluze de praguri de ape
am de ales ce model să nasc să sărut să iubesc
de ce s-or fi desperecheat?
cărţile înverzesc pe masă într-un colţ de grădină pe un prag de râu pe meandre de liane
crengi uscate înnotă între pagini
şi ţin loc de semn de carte la fiecare capitol la fiecare zâmbet la fiecare privire
o pasiune nouă am - îmblânzesc rechini
şi îi răsplătesc cu carne de mistreţ
când fac sluj
ştiu, mi-ai spus să îmi iau mai bine un căţel
dar rechinii sunt mai uşor de dresat
şi nu trebuie să îi perii
mă uit în oglindă dar e plină de apă de solzi de sare
de ce s-or fi bălăcind atât rechinii?
mai bine îi închid în colivie,
tot e goală pustie
pustiu gri de plictiseală
şi ei nu sunt decât doi
merg să mă odihnesc un pic în somn în viaţă în foşnet de valuri sub umbre de frunze
of! ce zi obositoare!

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Votează! | Copiază!