Descântă-mi ochii de umbre cu buze nesătule

frământă-mi trupul şi pune de-o minune
să-ţi cânt lasciv tăcerea dintre cele două eterne cuvinte
iar dansul celor şapte vieţi să ne-mpletească mâinile
într-un inel de lună şi de soare
printre poieni cu fluturi mov
se-mbrăţişează aproape cald
în casa cea de piatră
pe unde aleargă jucăuşe jurămintele
iar eu te strig cu teamă
să nu-mi dispari a nu ştiu câta oară

din tainiţe de timp se strâng la nuntă clipe
un flaut celt respiră din adânc de inimă un cer
pe care preoţi îmbrăcaţi în alb ne desenează
din jumătăţi o lume doar a noastră
de-o parte-i ziua cea mai lungă
şi-o rest o noapte de aşezat la stele
precum în jurul gâtului un fel de perle
poate-adunate-n zori din flori de in
sau doar culese lucitor
din mult prea răsucite scoici
iar dintr-o altă parte
punctată cu adânc de atlantida
îmi plângi oceane şi eu înalţ la munţi
cu acea-firească ştiinţă a pruncului
abia născut
m-adăp la sânii tăi
cu lapte care curge-n galaxie

doar gândul mă trezeşte ca din moarte
şi-mi este parcă tot mai transparent
ca şi cum s-ar strecura câte un univers
prin fiecare deschidere de pleoape
ca să ne umple lumea lumilor
cu basme

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!