Era frumoasă pentru că mă iubea. Şi câteodată îi hoinăream prin suflet semeţ, purtând în umbra zâmbetelor târzii toată agoniseala iubirilor apuse, împletită frumos în buchetul timpului. Era a mea. Poate încă de când o dezbrăcasem prima oară de mistere, sărutându-i cu grijă chipul învelit în şoapte de dor şi vise nestinse în lumina zorilor. Când o priveam, clipele se opreau din freamăt şi trupul scăldat într-o dulce ispită mă trezea din moartea uitării. O rugasem să plece cu vocea mândriei, înainte ca viaţa să-mi scoată inima rece din robia ei.

Andreea Palasescu (15 octombrie 2017)
Adăugat de Andreea Palasescu
Votează! | Copiază!