La Mănăstirea Dumbrava...

Seara îşi aruncă vălul,
Peste Mănăstirea vie,
Luna în plinătatea ei,
După dealuri mute învie,
Ca o divă în feerie.

În crepusculu-înserării,
Cântă o voce îngerească,
O Priceasnă sfântă, aleasă,
Uimind cu tonalitatea ei
Chiar şi vocea păsărească.

Liniştea hulpavă, adâncă,
Totul pare să cuprindă,
Când un ropot minunat,
Totul în jur a săgetat.
Clopotele au prins glas,
Sub genele înserării,
Cu ecouri lungi pe dealuri,
Pe umeri de crizanteme,
Clipe sfinte cu răvaş.

Lângă zidul mănăstirii
Ard lumini de pomenire,
Pentru oamenii iubiţi
Cum ard stelele pe cer
În apusuri de dorinţi.
Şi în cor de rugăciuni,
Maicile cu paşi grăbiţi,
Se duc la Vecernie,
Ca toţi oamenii cuminţi.

Vântul mângâie grădina
Şi florile-n adormire,
Aerul ca un mir sfânt
E pace şi rugăciune,
În frumoasa Manăstire.

Luna spovedeşte totul,
Din înaltul ei cel sfânt,
Minunat e pe Pământ!
Când simţi cum te-atinge-n suflet
Mângâierile Divine,
Parcă totu-i ireal,
Totul e numai iubire.

Doamne, apără-ţi frumosul!
Ce cu grijă l-ai creat,
Iartă omul de pacat,
Căci iubirea e viaţă, în viaţă,
Eternitate, în înalt.

poezie de Valeria Mahok (3 noiembrie 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Votează! | Copiază!