Lacteia

mereu atras de Calea Robilor
prin noapte neagră ca o smoală
trec golul circular al snobilor
ş-ajung la fundul plat de oală
intretait de rău cu ape
ce sparge munţi în sus din vale
şi prin sisteme cu supape
mereu irigă intervale
şi cât nu cerc s-agăţ privirea
de vre- un reper de vre-o alee
nu văd întărea nici esirea
a Căii Robilor-lactee
ci simt doar gaură de vierme
cu lânced iz de vremi trecute
ş- aud al Romei glas de terme
cu Cartagine-n juru-i mute
eu caut însă viitorul
nu vremile demult apuse
prin gaură tot mut piciorul
spre orizonturi suprapuse
şi văd cum cad evenimente
şi după aia lin pogoară
din energii în sentimente
şi es încetişor afară
ci eu le simţ cum se avântă
spre punctul ce-l numim menire
-planeta ce-o numim -Pămîntul
şi viaţa zisă Omenire
am obosit mereu prin hăuri
şi rog pre Dumnezeu Preasfântul
să surpe patime şi găuri
să-mi dea ca la-nceput Cuvântul...

poezie de Iurie Osoianu (15 aprilie 2017)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!