Limita deznădejdii
E peste durere regretul tacit
Când nu mai poți plânge din corpul secat
Și mâine dispare din timpul mâncat,
Pierit de la masa cu blatul zdrobit...
Că nu mai dă locul la coate să pui,
Nici gândul să sprijini pe întremur, bărbie,
Căci nu mai există reflex verb "să fie"...
Și viața în sine atârnă de-un cui.
Se cheamă summum depresiv, deznădejde
Ce mătură eul de orice resursă...
Deșertul imens, când apa e scursă
Și nor nu-i niciunde s-adape nădejde...
E peste ce ruga mai poate întreține,
Când nu mai există nici sfânt... Pervertit
În pâcla cădelniței, fum din topit
De tămâie, ce doar consfințește destine...
E ultim apel... să trezești om din tine!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 august 2014)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viitor
- poezii despre viață
- poezii despre verb
- poezii despre timp
- poezii despre sfinți
- poezii despre sfințenie
- poezii despre plâns
- poezii despre mâncare
- poezii despre limite
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.