Pene de cuvinte

alfabetul lui septembrie
mi-a încins mâinile
păianjeni cu zaţ de linii
în cercul unei frunze
gând ruginit

de unde atâta toamnă prin păr
mă strângi între două degete cu ultimele
reboot/uri sărut îngheţat
foşnind între două răsuflări
pe un clopot de umbră

ne întâlnim la primăvară…
mă duc să tomnez…
să scriu pe zăpadă frunze
cu cerneală veştedă
triluri de culori
singuratice

ascund
în căuşul palmelor
clipele tale
voi da zborului
ultima rugăciune
să-mi vii, să nu-mi vii

nici nu ştiu
ce mă linişteşte mai tare
visul protocolar
al despărţirilor în sânge
ori geana plecată
cu un ochi
într-o depărtare eternă…

privirile rod
muchiile tăcerilor crengi asfinţite
sub streaşina visurilor
gonite frisoane de bucurie
aduc plumbul către colţul gurii
mă nasc… la rece
zilele astea

un calm de aripi
furtuna ne paşte
veninul

ne separăm o dată eu, odată tu
niciodată n-am găsit
miezul sincron al adevărului
veneai
pe un bob de vin
să-mi curgi pe încheieturi
ploile…

poezie de Mihaela Maxim
Adăugat de Adelydda
Votează! | Copiază!