După mitul Zburătorului

Cum îndreaptă fata văzul către-o piatră preţioasă
A lui vlagă izbucneşte: pe-a ei mână mătăsoasă
Făurit-a-se inelul ce-are rostul lui să poarte
Şi-ntr-un gând imaginară toate cele ce se poate.
Căci voinic din cale-afară şi prigonitor în şoapte,
El propune ca pe dânsa într-o mină să o-ngroape:
"Te-oi scălda în diamante!; mai puţin... ş-apoi, copilă,
Ţi-oi pleca Alexandritul, visului de te închină;
Şi jertfindu-ţi mie trupul te-oi vedea fără păcate,
Ca un cer fără de stele, străbătut de nestemate."

Sufocată de amorul ce-l stârni pe mândrul june
Dă de veste-n tot alaiul a lor tainică uniune
Şi cu crez zburdă senină într-un văl spre admiraţie
Când flăcăul o descrie strălucind la destinaţie;
Iar când pofta-i fără margini, de-o văpaie fără pas,
Se foieşte şi suspină pe cearşaful de mătas':
"Stai şi scaldă-mă-ntru totul, sub un cer fără de stele,
Doar cu noi lucind aievea; tu, smaraldul vieţii mele."
O cuprinde-n adevăruri; iar cum e, sărac în toate,
Suge sângele fierbinte de pe buzele-i crăpate.

Pân' să plece spre-a destinde alte suflete, în prag
Se întoarce către fata dezvelită de şirag:
"Tu de năzuiai palate sub coroană te năşteam,
Ori de chibzuiai monede într-o clipă-ţi aşterneam.
Pribegesc de-a lung pe bolte şi privesc surâse gânduri,
Iară mă prefac în ele, de-or fi regi sau de-or fi scânduri;
Chiar de v-aş slăvi de-a pururi, într-o mare de voinţă,
Ale voastre vagi dorinţe nu sunt demne de credinţă
Şi dispar, pierdute-n timpuri sau în locuri ce-au să piară,
Apoi nasc în alte visuri, sub alt trup de diafană."

poezie de Silviu-Gabriel Obreja (3 aprilie 2017)
Adăugat de untimidsijumatate
Votează! | Copiază!