Dragobetele însinguraţilor

Omule, cu suflet frânt,
Ce stai singur pe pământ,
De porţi numai supărare,
De e nor sau de e soare,
Nici nu râzi, nici nu zâmbeşti,
Ci-n zadar te iroseşti?
Mai bine ia de iubeşte,
Viaţa cât mai odrăzleşte,
Cât mai toarnă-n tine har,
Mugur de lumină rar!
Că ajuns la bătrâneţe,
Ramul nu mai înverzeşte,
Îi rămân frunzele-n vânt,
Ca un grai fără cuvânt!
Rămâi singur, ca un cuc,
Care cântă de năuc,
Prin vreo vale sau zăvoi,
Viaţa-i tristă de nevoi!
Te baţi ca frunza de plop,
Că nu ai în lume scop,
Că viaţa ţi s-a trecut,
Cât ai fost şi surd şi mut!

De-aia, omule, gândeşte
Că viaţa se risipeşte,
Fă-ţi din ea un aliat
Şi nu-i da numai oftat!
Timpu-n urmă nu se-ntoarce,
Că e măsurat de Parce,
Cât e aţă pe mosor,
După aia... somn uşor!

poezie de Vasile Neagu-Scânteianu (25 februarie 2016)
Adăugat de Vasile Neagu-Scanteianu
Votează! | Copiază!