Chemare

Hai, vino, mândro, că mi-e frig,
nu mă lăsa în van să strig,
adu-mi iubirea înapoi
că ochi-mi plânşi au rămas goi,
de dor şi sufletu-a secat,
cu vorbe şade încărcat,
tot nu ţi-e milă şi păcat,
priveşte-n urmă ce-ai lăsat,
ce-ai răscolit şi devastat
pe unde paşii ţi-au umblat
când roua de pe flori sorbeam,
răcoarea zorilor simţeam,
unul spre altul alergam,
cu drag şi dor ne-mbrăţişam
şi de iubit ne săturam.
Acum sunt singur cuc, te chem,
îmi eşti baladă sau rustem,
îngândurare sau blestem,
n-am de la tine niciun semn
de provocare sau îndemn
c-ai apărea în zori de zi
când mă puteam obişnui
cu aşteptări, priviri pustii,
din tot aleanul inimii,
dar, de venit, ştiam că vii.
Te simt, dar nu te pot vedea,
mă tem că nu vei apărea,
sunt năluciri în mintea mea
şi sper, tot sper că-mi vei crea
surpriza care îmi plăcea
vr'un iscusit gând te-o-ndemna
să-apari, să vii, să nu fii rea.
Dar gându-acum e rătăcit,
te caută, nu te-a găsit,
şi ochii s-au 'păienjenit,
urechile parc-au pocnit,
boarea şi roua dimineţii
se cuibăresc în rostul vieţii,
simt cum pătrunde frig în oase
şi trist, prea trist, ceva... miroase!

Cred că miroase... a poezie!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!