Glossă pentru poeţi

Ambasadori ai sufletelor triste ce caută-n iubire alinare,
Eterni-cugetători la universul în care niciodată nu se moare,
Prin legi-cuvânt, în alte universuri trăim o altă viaţă repetat,
Într-un compact şi ireal ansamblu, din care ca un vis am evadat.
Răscruci la maluri, în oceane stranii, adesea înecându-şi fiinţa sacră,
Când valuri de lumini şi întuneric lovesc tăcut a sufletului arcă.
Acorduri fine, voci universale, cu mângâieri de roze şi de crini,
Ne învelesc privirea-nlărimată cu braţe-ramuri moi, de pelerini.

Ambasadori ai sufletelor triste ce-şi caută-n iubire alinare
Îşi plimbă gândul printre flori şi îngeri, în dansuri de lumină şi culoare.
La tâmple de ninsori, sub gene lucii, printre copaci de stele şi de vis,
Se-ascund poeme încă nerostite, sub mângâierea florii de cais.
Şi lacu-n ceruri îşi ascunde vraja şi în cuvinte-val, în lacrimi-ploi,
Ne-atinge braţul de tăceri şi umbre, ne spală clipa paşilor în doi.
Când ochi pe ochi, de-o vreme se ignoră şi plânge-n noapte litere de stea,
Sub pleoapa nopţii, timpul se măsoară în cânt de clopot şi-n luciri de nea.

Eterni-cugetători la universul în care niciodată nu se moare,
Noi căutăm o clipă de speranţă şi ne-agăţăm de ea cu disperare.
Şlefuitori ai criptelor în care dorm îngeri cenzuraţi printre furtuni,
Ne strecurăm precum un fulger printre cerneala nopţii-ascunsă în genuni.
Sunt paşii noştrii fire din nisipul ce şerpuieşte în clepsidra spartă,
Purtaţi de vânturi în cântări de clopot, precum un simbol încrustat de soartă.
Poeţi cu frunţi de litere de aur, veniţi cu toţi de mână să ne luăm,
De-acum, împotrivindu-ne furtunii, durerea vieţii să o-ncorsetăm!

Prin legi-cuvânt, în alte universuri trăim o altă viaţă repetat,
Să cânte-n noi lumina şi iubirea de a fii om aşa cum am visat.
Şi în păduri de îngeri, peste banca de-o vreme ninsă şi de-o vreme pură,
Să risipim doar flori de roze-n noapte şi şoapte-sângeri, roua de pe gură
S-o împărţim acelora ce-n luptă au nins sub flori de măr şi păpădii
Ninsori de farmec şi de fericire, pentru o clipă – când erau copii.
Când poposec uitaţi, albaştrii fluturi î curcubeu de horă de cuvinte,
Să nu uitaţi poeţi, copilăria şi casa părintească nu se vinde!

Într-un compact şi ireal ansamblu din care ca un vis am evadat,
Am plâns cu ploi de vis şi de lumină şi vis de farmec plin m-am întrupat.
Acum adorm la margine de lume, poet de generaţii renegat
Lăsând atomi în zbor spre transcendenţă să îmi pudreze chipu-ndoliat
Şi să mă strângă-n vreascuri pentru sobă, purificării fiinţei să mă las
Şi trup străin, în alte universuri, să plâng, să râd, să sufăr, să mă nasc.
Veniţi poeţi, în rănile din suflet sunt litere din viţa geto-dacă,
Cioplite din pilonu-nţelepciunii... acum sunteţi o naţie săracă?!

Răscruci la maluri, în oceane stranii, adesea înecându-şi fiinţa sacră,
Vin mateloţi la margine de lume, poetice linţolii îşi încearcă.
Trec ancoraţi de versuri şi de rime, cu noaptea înmuiată-n călimară,
Trec ca un vis uitat de generaţii, precum un vânt şuierător de seară.
Prin valuri reci, ca-n rochii de mireasă, nerăbdător, neiertătorul june,
Aleargă să-şi salveze exitenţa, biet penitent în astă crudă lume.
Tălpi de nisip adesea se scufundă şi biciuieşte valul zori de zi,
Veniţi poeţi, veniţi cât mai e vreme! Nu-i timp în aste vremi a poposi...

Când valuri de lumini şi întuneric lovesc tăcut a sufletului arcă,
Veniţi să ajutăm cu albe versuri lumina celor care încă -ncearcă
Eliberarea focului – cuvântul rămas stingher la marginea fântânii,
Căci răstignit vulcanul din răspântii, s-a arătat arzând, la toţi românii.
Nu zăboviţi! Nu-i timp pentru zăbavă! Salvaţi lumina strânsă-n călimară!
Durerea ca o molimă se-ntinde, se-ntinde iarăşi peste-ntreaga ţară.
Alegeţi iarăşi grâul de neghină, pâinea-cuvânt să fie dulce, coaptă,
Căci limba românească nu se vinde! Să nu uitaţi aceasta niciodată!

Acorduri fine, voci universale, cu mângâieri de roze şi de crini,
Ne vor purta – un voal către lumină, printre poeţi şi îngeri pelerini...
Mireasă-aleasă, cerul te aşteaptă... Argint de stele, taină şi lumini,
Îţi vor sluji, a lumii poetesă şi-n calea-ţi presăra-va trandafiri.
Veniţi poeţi! Simbol pe trena albă lăsaţi spre-a nu uita că v-aţi născut,
Români etern slujind literaturii, cu dragoste de vers şi de cuvânt.
Izvor de gând de pace şi eternul judecător al literei să fii,
Prunc fericit, lăsând printre ruine renaşterea măicuţei Românii.

Ne învelesc privirea-nlăcrimată cu braţe – ramuri moi de pelerini,
Pe ochiul trist, tăcut, se-nalţă visul şi plâng de dor prieteni şi străini.
Cortegiul trece, din clepsidra spartă lucesc câteva cioburi... s-a-nserat...
Atât de tristă este noaptea asta! Şi doliul peste clipă s-a lăsat...
Eu am decât poetica lumină, feştilă pentru neamul românesc,
Cu voi, români poeţi, o veşnicie, în literă şi vers am să trăiesc.
Nu-mi plângeţi dar, plecarea înspre mâine, cu voi alături veşnic voi trăi
Trudind la temelia naţiunii eu litere de aur voi sădi.

Ne învelesc privirea-nlăcrimată cu braţe – ramuri moi de pelerini,
Acorduri fine, voci universale, cu mângâieri de roze şi de crini.
Când valuri de lumini şi întuneric lovesc tăcut a sufletului arcă,
Răscruci la maluri, în oceane stranii, adesea înecându-şi fiinţa sacră.
Într-un compact şi ireal ansamblu din care ca un vis am evadat,
Prin legi-cuvânt, în alte universuri, trăim o altă viaţă repetat.
Eterni căutători în universul în care niciodată nu se moare,
Ambasadori ai sufletelor triste ce caută-n iubire alinare.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!