În satul copilăriei

În satul copilăriei îţi ieşeam mereu în cale,
eu eram paznicul viei, tu îţi făceai drum pe vale.
Tremuram de bucurie, aşteptam să vină-amiaza
şi te invitam în vie: vino că s-a copt teraza!
Era ora bucuriei, peste ziuă cea mai faină,
aşezat în capul viei te-aşteptam să stăm de taină.
Veneai rumenă, vioaie, pas sprinţar ca de gazelă,
pe arşiţă ori pe ploaie, tremurândă ori rebelă.
Nu te-nfuriai pe mine, ci pe cei rămaşi acasă,
ce-ţi ziceau că nu e bine să pleci la ora de masă.
Dar nu-ţi mai ardea de foame, aveai în stomac buline,
ale dragostei frisoane te-ndemnau să vii la mine.
Să stăm gură lîngă gură, trupurile-mpreunate,
hoţii strugurii mi-i fură, dar nu-mi pasă: am de toate!
Mâncare şi băutură, pentru mine tu eşti toate,
pupături, tăvălitură, fără astea nu se poate!
Şi ne ostoiam plăcerii, de nimic nu aveam frică,
ne prindea amurgul verii: tu Ileană, eu Petrică.
Aşa ne strigau vecinii ca să ne ghicească locul,
dar tăceam chitic, iar câinii lătrau să nu-mi pierd norocul.
Dar toate au cumpătare, te-ai ferit să nu se ştie,
când ai crescut fată mare n-ai mai vrut să vii la vie.
Iară eu, plecat de-acasă, drumurile mă îmbie,
viaţa-mi vrea un rost, că-mi pasă, nu rămân paznic la vie.
Căutam să-mi ieşi în cale în satul copilăriei,
dar nu mai veneai pe vale, culesesem rodul viei.
Iar acum, la gura sobei, eu bunel şi tu bunică,
Ne-amintim povestea vorbei: tu Ileană, eu Petrică.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!