Mai lasă-mi!

Mai lasă-mi o clipă, alături să-ţi stau!
Şi-n poală să-ţi gust măngâierea,
Din cerul pierdut, cu nori ce treceau,
Pe faţă să simt, cum îmi plânge-nvierea.

Mai lasă-mi sărutul, pe buze să stea!
Să nu se topească vreodată-n deşerturi,
De-atâta dogoare, din inima mea,
Ce-adie purtată pe gură de vânturi.

Mai lasă-mi speranţa, cu aripi ce-s frânte!
Din zborul topit al unui Icar,
Şi stoluri de păsări, cocorii să-i cânte,
Nespusa poveste-a unui vechi cronicar.

Mai lasă-mi durerea, în pântec să-mi bată!
Şi sângele-mi urce, spre tâmple şuvoi,
Prin pleoapele strânse, o lacrimă toată,
Să cadă-n pământ, de-atâtea nevoi.

Mai lasă-mi copacul, cu creanga plecată!
S-adumbrească adâncul ce tare mă ţine,
Şi golul să-mi umple, cu umbra lui toată
Şi coasta ce-i ruptă din mine.

poezie de Daniel Dac (17 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Votează! | Copiază!