Tăcerile din piept

tăcerile din piept alungă răsărituri,
se nasc în timp şi mor pripit...
fuioare zgomotoase erup în asfinţituri
făcându-şi loc prin inimă ca un cuţit.

tăcerile din piept apasă şi încarcă
ca un trăgaci de armă primitivă,
precum un Noe pe-a sa arcă
biet somnambul în era relativă.

contemporan cu propriul "Eu" pribeag
asişti neputincios şi rece
ce clipele-ţi devin şirag
tăceri din piept ce timpul le petrece.

şi clopotarii merg să dreagă struna
clopotniţei din dealul Spirei
azi, inima ce-mi bate e tot una
pe înserat, rămâne martor colbul zilei.

şi dangăn mi-e şi inima şi pieptul
de zbucium şi de dor de o privire
şi scriu şi şterg mereu, tot colbul
ce zace adunat în candida-ţi privire...

nu ai remedii, nu cunoşti unsori
capabile să mai aline-un zbucium,
ştiind că ai gramezi de doruri
besmetice în ritm de bucium...

ridici privirea ca o rază
ce te tractează ca să mai respiri
sperând că negreşit o oază
are să-ţi deie în sfârşit iubiri...

eşti agăţat în lumi ce parcă-s paralele
trăieşti visând speranţa ca pe o virtute,
al valurilor vieţii prin inele
ce te îndreaptă către senectute.

şi-adeseori adormi neâmpăcat
'cercând să fi şi bun, darnic apoi drept,
prea obosit să te mai simţi bărbat
şi să le mai numeşti: tăceri din piept.

poezie de Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Votează! | Copiază!