Pribegie

Ştiu că vei pleca, eu visul nuţi-l frâng;
Tu doreşti să-ţi clădeşti o viaţă bună,
Nu mai vreau ca steaua ta să apună,
Printre norii toamnei care veşnic plâng.

Peste ani fi-vom iarăşi împreună,
Dacă nu voi fi un bătrânel nătâng
Apăsat de de anii ce la piept îi strâng
Şi demiurgul n-o să mă răpună.

În urechi şi acum îmi mai răsună
Glasul dulce al mamei ce veghează,
Plânge sus în cer şi se întristează.

N-am ascultat ce ea a vrut să-mi spună;
Astăzi îmi pare rău şi-i dau dreptate:
"Bogăţia nu constă în palate!"

sonet de Ioan Friciu (2016)
Adăugat de Ioan Friciu
Votează! | Copiază!