Gând ultim, de ursuleţ

Sunt obosit peste măsură de atâta vâlvă nestârnită,
că doar eram pierdut puţin, n-aveam –la vârsta neîmplinită
nici de un an- n-aveam idee, că vizită nu pot să fac
să văd şi eu umani umblând şi să le arăt... şi eu îi plac...
sau, nu mai ştiu, poate naiv crezusem că e ca-n pădure,
printre ai mei, ce ne adoram, adunam fragi, poamele, mure,
că-s parfumate şi, mâncam, ne iubeam toţi, că răbdători
nu ştim de răzbunări, de ură, nu ne atacăm... avem valori,
nu facem rău, de rău nu este, ne protejăm şi noi de moarte...
cum mama ne-a învăţat demult, când încă ne mai dădea lapte
şi ne ţinea la piept cu cald, ne mormăind din a sa viaţă;
cum este grea şi să fim buni, chiar mari... de vom derula aţă...

E crezul meu, de mic sălbatic, nevinovat, de ursuleţ
aşa, picat în agonie lovit de-un glonţ nicicum răzleţ
-dintre, ce nici nu mai văzusem, nu sunt încă ajuns isteţ-
de-un foc de puşcă descărcată, deşi eram speriat, naiv,
nu-mi propusesem, că nu ştiu, cum nu ştiu nici ce e motiv,
doar îndrumat de bun, ce-am simţ, lăsat aşa, intuitiv,
mă ştiind pur, fără de apărare, numai credul în aventură,
ca un copil, un pic prostuţ, neştiind că dacă dau o tură
prin lumea nouă, cea din jur... te-oi părăsi, dragă natură...

Din Sibiu, ursuleţul mic, agonic, 'ntr-o bătătură.

PS.
Într-o ţară, a mea, unde-i cinstit delapidare,
Unde omor, viol, hoţiile îs onoare...
Printr-un oraş, într-o curte anostă, oarecare,
În ghiveci de lut, prăvălit cald lângă o floare,
Un ursuleţ, însângerat de-ai mei, popor... se moare...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 octombrie 2016)
Adăugat de Daniel Aurelian
Votează! | Copiază!