Dacă aş fugi de disconfortul de a sta în picioare, la cozi, apelând la servicii de asistenţă, ca să primesc un căruţ, aş trişa şi ar fi nedrept. E ca şi cum aş priva pe altcineva de bucuria de a-şi suporta mai uşor necazul. Şi apoi, mi s-a dat vindecarea cerută. Am primit vindecarea pentru care atât de mult timp m-am rugat, am luptat şi pe care am aşteptat-o. Îmi amintesc şi de numărul limitat de căruţuri în aeroport. De parcă societatea ar striga: "Trebuie să existe un număr limitat de oameni nefericiţi, pentru că există şi o limită pentru răbdarea noastră! Deşi vi se cuvin serviciile de asistenţă, şi bunăvoinţa noastră are o măsură!" Cea mai mare atenţie de care m-am putut bucura – pentru că în rest mi se oferea indiferenţă – era să incomodez. Pe câte cineva. Măcar şi aşa, tot e mai bine: nu te simţi invizibil şi inexistent. Îţi ajunge, deja, că te simţi inutil...

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Votează! | Copiază!