umilinţa pierdută?! sau „scene pseudopoetice pastorale”

…izmene
aurii, probabil, mătase mov în pălării admir şi albe mantii
sidefii, negre, mă înclin, trec, «profesioniştii» păzea!… corul
litere arhaice, tradiţii?! (bulversat)
Un ogor sferic pe care trudeşte un singur plugar peste ape
şi limbi de uscaturi… lume ţopăind, fiecare
cuprins de importanţă trece… privindu-l nu-l vede ca şi cum
acela face parte din decor şi atât

Două, cel puţin, ipostaze aparente – lămuriţi-mă de ce
omului i se dau superlativele «prea…», iar Domnului
îi spunem simplu Dumnezeu, de parcă ar fi un concept
al nostru care plezneşte de emoţie că l-am scornit?!

„Nu voi apuca să aflu
se apropie lama
brazdă nouă peste ţărâna aceasta…” nelămurirea mea nu-i
sămânţă
doar abur, duhul pământului în cale iertării

Cu scuze tuturor, Preafericitului Daniel conform numelui
îl judecă doar Dumnezeu, cât şi tuturor «prea – ba chiar mai
mult – înalţilor»… cu îmbuibarea şi ruşinea lor cu tot – le-aş
zice aşa: noi suntem turma (prostimea) şi avem berbeci
şi miei şi oi deşelate de atâta lână… nu păstorul ştie
unde-i iarba cea bună pentru că nu o gustă!
Un măgar, câţiva câini, iată,
şi baciul cu bâta lui – pe care nu o foloseşte… ce
privelişte!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Votează! | Copiază!