Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

De ce plângi mamă? (baladă, în memoria celei ce mi-a dat viață)

De vei citi aceste versuri,
Vei înțelege foarte mult,
Vei ști că dragostea de mamă,
E prea puțin, un... cult.

Când îți văd privirea tristă
Și pleoapele-n lăcrimate,
Simt că inima-mi plesnește
Și deodată nu-mi mai bate.

Să-mi revin mă uit la soare,
Îmi șterg fruntea și obrazul
Și-ncercând să-ți fur o vorbă
Te-ntreb mamă: -Ce-i necazul?

Tu te-ntorci, privind spre mine,
Îți stergi ochii cu năframa
Și c-o voce tremurândă
Spui zîmbind: -Mânca-te-ar mama!

Ești prea mic, pricepi puține
Ca să știi ce este chinul,
Când vei crește peste vreme
O să-ți povestesc destinul.

-După câțiva ani de groază
Și-a războiului teroare,
Am crescut călit de timpul
Vremilor necruțătoare.

Acum, spune-mi ce te doare?
Povestește-mi despre tine,
Spune-mi mamă: -De ce tata
A plecat și nu mai vine?

- O... Băiatul meu de-o șchioapă
Pot să-ți povestesc.. o lună,
Despre viața-mi zbuciumată,
Tristă, grea și... nu prea bună.

Am văzut lumina zilei
La sfârșitul “celui” veac,
Undeva în lunca Tisei
În casa unui om sărac.

Mama... A murit de vreme,
Nu știu dacă-aveam trei ani
Și de-atunci a-nceput chinul
Celor ce-au rămas orfani.

Tata? Nu a stat pe gânduri,
Repede s-a însurat,
Re-nodând firul vieții
El pe-acasă n-a prea stat.

“Maștera”? - O... zgripțuroaică,
Era foarte rea cu mine,
Să dispari! striga întruna,
E vremea să scap de tine.

Și... Într-o zi tristă de toamnă,
Când aveam doar zece ani,
Am plecat în neștiință
Pe-o alee cu castani.

Și, așa... mergând alene,
Mă gândeam ce-o zice tata?
Când s-o-ntoarce de la lucru
O să-ntrebe unde-i fata?

Dar... orice va zice dânsul
Eu pe-acasă nu mai trec,
Dac-aș ști că-ntreaga viață
Prin străini am s-o petrec.

S-or găsi în lumea asta
Și oameni cu suflet mare,
Să-mi dea undeva de lucru,
Să câștig bani și mâncare.

După atâta mers desculță,
Obosită, îngândurată,
Aș fi vrut să-mi leg piciorul
La o rană-nsângerată.

Dar cu ce? N-aveam o cârpă
Și nici leacuri din “cicoare”
Să-mi astâmpere durerea,
Să pot merge-n picioare.

Mă așez și stau o clipă
Să mai uit de-atâta “of”,
Apoi, iar o iau spre drumul
Și conacul unui “grof”,

Despre care, spunea tata
Că e om de omenie
Și-angajază câte-o “slugă”
Să-i muncească pe moșie.

Ajungând, eu... bat la poartă,
Tremurând grozav de frică,
Poate cineva m-aude
Și vreo vorbă o să-mi zică.

Prin gardul înalt de sârmă,
Văd o “cușc㔠sub stejar
Și din ea venind spre mine
Un cățel mic, de “ogar”.

Se oprește și nu latră,
De-odată întinde “lăbuțu”
Și mișcând mereu din coadă
Eu îi zic un: “cuțu”! “cuțu”!

După el, unu mai mare
Se avântă înspre gard,
Avea labe lungi și-o coadă,
Parcă era “leopard”.

Pe moment simțeam o dramă,
Doamne!... Ăsta mă mănâncă,
Dar când a venit aproape
Se oprise ca o “stâncă”.

Cu ochii țintiți spre mine,
Parcă avea ceva a-mi zice:
-Liniștește-te fetițo!
Aicea vei fi “ferice”.

-Se-ntoarce și-n două labe,
Cu privirea spre o “șură”,
Scheaună rar, a durere,
Apoi... un, lătrat din gură.

Numai după două clipe
Văd că vine înspre mine
Un bărbat înalt, cu plete
Și mă-ntreabă: -Cei cu tine?

- Mă cheamă Elisabeta,
Sunt din “satul” de pe luncă,
Am plecat demult de-acasă,
Caut undeva de muncă.

- Ce știi tu să faci fetiță?
Să muncești ești încă mică?
Dar s-o-ntreb pe “jupâneasă”
Să vedem ce o să zică.

Vino! numai sta la poartă
E târziu, se face noapte,
Du-te-n sură, vezi pe o “laiță”,
Am strâns niște pere coapte.

Mâncă, dacă-ți este foame,
Eu mă duc dup㠓ulcior”,
Să aduc puțină apă
Să-ți speli rana la picior.

Până atunci vine și “doamna”,
Că-i plecată la oraș,
Are și ea trei fetițe,
Parcă sunt trei îngerași,

Au plecat ca să se plimbe,
Cu o “cocie” frumoasă,
Până este dus “conașu”,
El e sever, nu le lasă.

-Cum stăteam dusă pe gânduri,
Văd “ogarul” cum se zbate,
Aleargă din stânga-n dreapta
Pîn-la poarta cea din spate.

Fugi Gheorghe! Deschide poarta,
Strigă unul din “poiată”,
Poate vine “domnișoru”
Care-i plecat la armată.

El vine mereu pe vale,
Cred că l-a simțit “lăbosu”,
Vezi cum îl saluți băiete,
Știi că face pe “scorțosu”.

-Las pe mine măi “bădiță”
Știu eu cum să-i fac pe plac,
Nu odată i-am pus “râma”
Când a pescuit pe lac.

-Te-nțeleg, dar dracu știe,
Umblă veșnic mânios,
De când e plecat “conașu”
Toate merg numai pe dos.

-Buimăcită de durere
Ies puțin în gura “șurii”
Să văd un amurg de soare
Printre crengile pădurii.

Poate vine și cucoana,
Doamne! Oare, ce-o să zică?
De mă ia de slujitoare
Voi munci ca o furnică.

Voi fi harnică, curată,
Voi sădi flori în grădină,
Orice mi-ar zice “stăpâna”
Voi “zbura” ca o albină.

Deodată se aude-un zgomot
Și tropotul unor cai,
Ce trăgeau cu multă râvnă
Un “fiacru” în alai.

Se oprește la intrarea
În conacul “lejendar”
Și din el coboară sprinten
O cucoană cu mult “har”.

Parcă e cum zise omul
Ce mă poftise-n ogradă:
Liniștește-mi Doamne chinul
Să n-am vorbe de “tăgadă”.

Avea haine lungi, pestrițe,
Iar pe cap o pălărie,
Părul despletit, pe spate,
De culoare argintie.

O priveam urcând pe trepte,
După ea, trei copilițe,
Apoi, una mărișoară,
În capul gol și cu codițe.

Ducea-n mână o “coșarcă”,
Pe umeri o pelerină,
Era înaltă și subțire
Și-avea mersul de “felină”.

Așteptând cu nerăbdare
Nu știam ce o să fie,
Dar de-odată o bătrânică
Mă cheamă-n bucătărie.

-Dute! pe “târnațul” cela,
Vezi o rochie pe sfoară?
Spală-te, apoi te-mbracă
Să arăți a “domnișoară”

După ce mânânci un “gulași”
Mergem sus la “vătășiță”
Ca să-ți spună câte ceva
Pân-ajungem la “coniță”.

Vezi cum te comporți cu dânsa,
Să-i răspuzi doar la-ntrebare,
Povestește-i despre tine
Când te-ntreabă ce te “doare”.

-Sărut mâna “jupâneasă”,
Sunt o fetiță orfană,
“Maștera” m-a scos din casă
Și de-atunci caut de “hrană”.

Întrebând în stânga-n, dreaptă,
Toți mi-au zis: Dute la “Grofu”!
Și după mai multe zile
Am ajuns să vă spun “ofu”.

Știu să fac destule-n casă,
Prin grădină sau prin vii,
Să ajut pe gospodine
Sau să îngrijesc copii.

Dați-mi undeva de lucru
Și un simplu adăpost,
Altfel, viața pentru mine,
S-o trăiesc, nu are rost.

După aceste vorbe triste
Și cu lacrimi presărate,
“Jupâneasa” se ridică,
Cu privirea m㠓străbate”:

-Pari a fi o “fat㔠bună
Și cucoana te va “place”,
Du-te acum, te odihnește,
Mâine, vom vedea ce-om face.

-Și-am plecat încrezătoare
În destinul de mai “bine”.
-Dacă vrei? Spune “bătrâna”,
De mâine te iau la mine.

- Ar fi bine și acolo,
Mă voi face chelneriță
Și voi fi mereu aproape
De “conaș” și de “coniță”.

După cinci sau șase zile,
Să fi fost vreo săptămână,
Mă cheamă o cameristă
Și mă duce la stăpână.

Eram “nealcoșe”, suavă,
Cu un șorț legat la brâu
Și purtam la butonieră
Flori de nufăr, de pe râu.

Când ajung, îi dau binețe,
Mă aplec cu gingășie,
Deși casa era mare
Mă simțeam în... colivie.

- Știu destule despre tine,
Mi-a spus multe “vătășița”,
Aș vrea să te joci cu “Lety”
Și să te-ngrijești de “Mița”.

“Nely” este mărișoară,
De la-ntâi începe școala,
Pleacă zilnic pân-la Tissa,
O însoțește tanti Lola.

- Cum dorește-a mea stăpână,
Nu o iau ca umilință,
Fiindc-ați fost “bun㔠cu mine,
Eu vă jur pe veci credință.

Voi fi vrednică în toate,
Mă gândeam în sinea mea,
Că mai bine ca aicea
Nu va fi la nimenea.
..........
Fie-ți voia ta “Iisuse”
Doamne! Nu mă părăsi
Fă-mi urcușul cât mai neted
Cât în lume voi trăi.

După atâta suferință,
Zile “negre”și “furtună”
Au venit și pentru mine
Soare mult și vreme bună.

Am muncit cu multă râvnă
Pentru această mare “doamnă”
Și voi ține veșnic minte
Zilele din acea toamnă,

Ce mi-au “hărăzit” destinul
Și croit o nou㠓lume”,
Lângă acești “părinți de suflet”
Ce mi-au dat și un prenume

Și de-atunci “Erji” mă cheamă,
Mi-am format și o credință
In Iisus mântuitorul
Celor mulți, în suferință.

Peste tot, în lumea largă,
Roma, Pesta sau Viena,
Când pleca doamna de-acasă
Mă chema să îi port “trena”.

Eram omul de-ncrezare,
Ea se “bizuia” pe mine
Și de-aceea și răsplata
Era așa cum se cuvine.

Toate erau minunate
Ca o poveste frumoasă,
Dar simțeam mereu în suflet
Remușcarea ce m-apasă.
..........
Treceți ani, treceți întruna
Și cu voi să cresc și eu,
Să ajung o “domnișoară”,
Să mă-ntorc la tatăl meu.

În genunchi să-i cer iertare
C-am “fugit” fără a-i spune,
Poate astfel va-nțelege
Că așa... a fost mai bine.

Dar o veste nedorită
Mi-a stopat orice speranță,
Izbucnise confruntarea
Multor state-n alianță.

Astfel, a-nceput “răzbelul”
În Balcani și-n toată țara,
Pe când noi eram departe,
Tocmai pe la Timișoara.

Granițele au fost închise
Iar tăticu concentrat,
Dus cu “forța” la Viena
Să lupte pentru-mpărat”.

Să scăpăm de încleștarea
Trupelor dezlănțuite
Am plecat spre nordul țării
Folosind căi ocolite.

După nopți și zile grele
Și multe peripeții
Am ajuns pe la “Vâlcele”
La o casă, între vii.

“Gazda” ne-a primit cu lacrimi
Auzind ce s-a-ntâmplat,
Ne-a dat apă și mâncare,
Peste noapte, ne-a cazat.

După un popas mai mare,
Stăpâna și-a revenit,
Apoi,... am plecat spre urbea
Unde ne-am și stabilit.

În orașul de pe Someș,
Cu cetăți de mii de ani,
Ce-au rămas ca moștenire
De la daci, de la romani,

Într-o casă mai modestă
Cu încăperi vreo nouă, zece,
Cumpărată de stăpână
Pe coroane- austriece.

Veștile veneau răzlețe
De pe front și din “afară”,
Nu știam ce e cu tata,
El era în altă țară,

Despre Victor, zis “baronul”
Ce-a rămas pe la moșie
Am aflat de la cucoană
Că e-n mare “ananghie”.

Toți bărbații buni de muncă
Au fost duși pe front să lupte,
Astfel, au rămas pe câmpuri
Cereale, fân și fructe.

Fiul său zis domnișoru,
Militar de meserie
A căzut lovit de gloanțe
Pe Mureș, la... Orăștie.

Fetele crescând și ele
Au plecat peste hotare
Să-și formeze viitorul
Într-o urbe mult mai mare,

La o rudă după mamă,
Un bătrân fără copii,
Ce-avea multe magazine
De veșminte și “ciaclii”.

Am rămas eu și stăpâna
Și cu ea, fata cea mică,
Ce crescuse deja, mare,
Devenise ”ibovnică”.

Pacea nu era departe,
Tunurile-au încetat
Iar “Imperiul Habzburgic”
Pentru veci s-a destrămat.

“Bucovina” și “Ardealul”,
Din Sighet pân-la Ilia
Au trecut la țara -mamă,
Mândra noastră,“România”.

Mulți cântau de bucurie,
Alții, erau supărați,
C-au pierit loviți de gloanțe
Milioane de bărbați.

Printre ei, era și tata,
Despre care am aflat
Că murise lâng㠓Bălgrad”
Într-o gară, bombardat.

Conducea locomotiva
Ce trăgea un tren - spital,
Tata era bun mecanic
Și-avea grad de caporal.

-Ruga lui cea de pe urmă
Am aflat-o la-ntâmplare
Ascultând povestea tristă
A unui schilod la picioare,

El era la vremea aceea,
Sentinelă la vagoane,
Când au fost loviți năpraznic
Cu bombe din avioane.

Unii au murit în chinuri
Arși de vii sau sfârtecați,
Pe alții i-a dres norocul,
Prin minuni au fost salvați.

Spune-mi omule de tata,
Povestește-mi cum a fost?
Să mai sper într-un miracol?
Sau, nu are nici-un rost.

-De ești tu, fată bălae
Și ai numele “Bojoc”,
Te caut de multă vreme,
Te-am găsit și, am noroc,

Să-ți destăinui jurământul
Ce l-am dat tatălui tău,
Când zăceam pe niște “țoale”
În gară la... Nușfalău.

Aveam gambele zdrobite,
El cu pieptul spintecat
Și ținându-i capu-n brațe,
Jeluind, mult m-a rugat:

-Camarade! sunt pe “ducă”,
N-am puteri, toate mă lasă,
Jură-mi că-mi vei duce vestea
In “Ardeal”, la noi acasă.

Acolo... mai am o fată,
Nevasta m-a părăsit,
Povestește-i despre mine
In ce chinuri am murit.

Du-i "zălog" această cruce
Și inelul meu marcat,
Să le poarte amintire
De la cel ce-a “răposat”.

-După acest cuvânt de groază,
Bietul “om” s-a prăpădit,
I-am închis ochii cu palma
Apoi, noi ne-am despărțit.

El a fost luat cu "targa",
Dus la margine de sat
Și-ntr-o groapă colectivă
Fără popă, înhumat.

Eu am fost trimis în zonă,
La spitalul din Banat
Și de-atunci caut într-una
Să respect ce i-am jurat.

Inelul și cruciulița,
Ia-le, că sunt ale tale,
Eu sunt Gheorghe -Cherecheșul,
Din “ Sasnireșul” pe vale.

Mă mai cheamă și Zegreanu,
De la Zagra - Năsăud,
Lumea-mi zice: a lui Șimon,
După moșu din Cimbrud.

Dacă îți face plăcere
Sau nevoile te-apasă,
Caută-mă, știi pe unde,
Am pământ, grâne și casă.

Am avut și o nevastă,
Fata popii de la Țop,
Dar când am plecat la oaste
A fugit cu unul, Pop.

-Omul, terminând cu vorba,
Nu știu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi... am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porți lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanță fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le "ajungă".

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Și n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O,... Doamne! Cu ce ți-am greșit
De nu-mi mai ierți păcatul,
Părinții mii-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri și “grozăvia”,
Dă-mi forță ca să mai zâmbesc
Să zbor ca "ciocârlia”.

-Ascultând aceste versuri
Am deschis ușa la tindă
Și trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii și fața,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Și, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea știa de tragedia
De la Bălgrad și din țară
Și de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, “odată”,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată.

-Ai văzut ce-ți poate aduce
Horoscopul tău ciudat,
N-ai decât să-nfrunți necazul,
Ce ți-e scris, ce-ți este dat,

Te cunosc destul de bine,
Ai crescut în casa mea,
Ești prea dârză, ai putere
Să te bați cu soarta grea.

Viața este foarte dură,
E mai grea ca un război,
Vei învinge, mergi-nainte
Nu te-ntoarce “înapoi”,

Ce a fost, a fost și trece,
Ce va fi vom mai vedea,
Ai tot viitoru-n față,
Luptă și nu renunța.

-După ce-a trecut o vreme,
Peste timp mi-am revenit,
Memorând aceste îndemnuri
Mintea mi s-a limpezit.

Călăuză mi-a fost munca
Și destinul, “blestemat”,
Trebuia să-mi caut omul
Care să-mi fie bărbat.

Și ieșind mai mult pe-afară,
Dumineca și-n sărbători
M-am împrietenit la baluri,
Cu fete și cu feciori.

După Paști, pe la “ Rusalii”,
La un bal, mai către seară,
Intr-un grup de câțiva tineri
Văd unul cu mustăcioară.

Avea fața roșcovană
Și alură de atlet,
Tot mișcându-se prin sală
Eu îl urmăream, discret.

-“Dame-n vals”! Strigă cu patos
Ceterașul de pe scenă,
-Să-l învit să mă dansaze,
Pe moment, îmi era jenă,

Dar când a-nceput alaiul,
Din priviri l-am “săgetat”
Și uitând orice sfială
Să dansăm, l-am învitat.

-Ce mai faci, fată bălae?
De trei ani nu te-am văzut,
Cum te mai distrezi la balul
Lucrătorilor din “lut”?

-Când a spus aceste vorbe,
După grai l-am deslușit,
Era omul cel cu vestea
Tatălui, cum a murit.

-Ce să fac? Îmi pare bine
Că te văd mai sănătos,
Nu te mai doare piciorul
Cel zdrobit până la os?

Te-ai schimbat așa de tare,
Zău, că nu te cunoșteam,
Vocea ți-a rămas aceeași,
Prin vis o mai ascultam.

S-a uitat prelung la mine,
M-a îmbrățișat cu dor,
Apoi,... am dansat cu râvnă
Acel “vals nemuritor”

Și ținându-mă de mijloc
Cu patos și gingășie
Il simțeam că e bărbatul
Căruia-i voi fi soție.

După dansul, ca în basme,
Ud㠓leoarc㔠de sudoare
Am ieșit pe o terasă
Unde era mai răcoare.

Pauza a fost plăcută,
Nu mai știu ce-am povestit,
Dar rețin că-n acea seară,
Sincer, m-am îndrăgostit.

N-a trecut prea multă vreme,
M-a cerut să-i fiu soție,
Când i-am spus vestea “cucoanei”
A fost mare bucurie.

-Eu am să fiu “soacră mică”,
Mă voi îngriji de toate,
Pe “Lety” s-o chemi de nașă,
Așa-i bine și, ea poate.

Vezi ce zice “ nireșanu”,
Chemă-l într-o zi la noi,
Să vorbim mai pe-ndelete
Despre nuntă și... nevoi.

Nunta-i “heredie” mare,
S-o facem cum se cuvine,
O să invităm tot satul,
Sigur, lume multă vine,

O să vină și “baronul”,
Știi că ți-a făgăduit,
Dacă-i scriem o scrisoare,
Va fi foarte fericit.

-Timpul nu a stat pe gânduri,
Nici noi nu am zăbovit,
Am dat “sfoar㔠în tot satul
Cu patos ne-am pregătit.

Cu petele la “ciomege”
Și cu flori la pălărie,
“Chemătorii” au dus vestea
Peste tot, lumea să știe

Despre nunta lui “Gheorghiță”,
La toamnă, dup㠓cules”,
Care și-a găsit o fată
Mai săracă, dar pe-ales.

-Vom veni de bună seamă,
Răspundeau la chemători,
Toți cei invitați la nuntă,
Mai bătrâni, fete, feciori.

Nea Ghiță e om de treabă,
Altul ca el nu găsești
Și de aceea și “ospățul”
O să-l facem ca-n povești.

Drușcele umblau și ele
Pe la “Starosti” mai bătrâni
Să culeagă câte-o “snoavă”
Ce-a rămas de la străbuni.

Vestea nunții s-a dus iute
Și-n satele din prejur,
Zagra, Unguraș, Livada,
Din Dej până la Cristur.

Au promis că vin la nuntă,
Neamuri, prieteni, megieși,
Era cunoscut “bătrânul”
Ca un mare “cherecheș”.

A sosit și ziua “sfântă”,
Când am zis un “da”, sfios,
Că simțeam o umbră-n suflet
Să nu-mi meargă, iar pe dos.

Dar, alaiul, prietenia
M-au făcut să simt ce este,
O petrecere ca-n basme
Cum e numai în poveste.

Am dansat “jocul miresii”
Primul vals cu al meu bărbat,
Apoi, rând pe rând, nuntașii
Până-n zori, toți m-au jucat.

Să aveți “casă de piatră”
Și-n viață mult noroc,
Pe aceste vorbe sacre
Le-auzeam la orice joc.

Deodată se-aude o voce:
- Face-ți lininiște deplină!
S㠓descânte” Iuliana
“Cântecul de la Găină”:

“-Face-țâ-mi o țâr de loc,
Să ajung pân-la mijloc,
Să mă vadă nănașa,
C-am venit cu găina.

U iu iu! Nănașe mare,
Ia ridică-te-n picioare,
Să vezi găina-n pănată
Cu flori roșii de mușcată,

În cap pălărie sură,
Cu țigara-aprinsă-n gură,
Rumenită în tipsie,
Te privește parcă-i vie

U, iu, iu! Nănașule,
I-a scuturăți pungile,
Ca să plătești găina,
Să o las la nănașa,

U... iu iu! U... iu iu!”
..........
După o noapte ca-n poveste,
Obosiți de-atâta joc,
Unii au plecat spre casă,
Alții, mai cântau cu foc.

-“Zâ-mi Codruț o ficiorească”,
Că-ți mai dau zece “grițari”,
Zâ-mi o doină de pe Someș
Să fac ciudă la “jendari”,

Hai Domnică, încă o țâră
Să te mai joc pe sub mână,
Să-ți ajungă veselia
Barăm pentr-o săptămână.

-“Vin Iuoane!, Fii pe pace,
Că stau bine pe călcâie,
Doamne, ce nuntă frumoasă
Dumnezeu, pe tăți să-i „țâie”.

Bate Iuoane cizma tare,
Să se-audă peste deal
Cum se-n veselesc românii
Din "Sasnireș și Ardeal”.

-Când a cântat pitpalacul,
Dimineața pe răcoare,
Eram tare obosită,
De-abia stăteam în picioare.

M-am dres cu-n pahar de “bragă”,
După care rând pe rând,
Am condus cavalerește
Ultimii nuntași, zâmbind.

-Dumnezeu vă aibă-n pază,
Ne-a spus surâzând nănașu,
- O s-o facem și la anul
Când vom boteza “urmașu”.

-Anii au trecut alene,
La-nceput mai liniștiți,
Dar pe urmă, după o vreme,
Au fost foarte diferiți,

Ați venit voi... cinci pe lume,
La doi-trei ani, câte unu,
“Tata”, veșnic cu “cioplitu”,
Eu munceam din greu cu “bunu”.

Vremurile au fost grele,
Crizele-ncepeau s㠓stoarcă”,
Dar mai greu ne-a fost când tata
A “plecat” să nu se-ntoarcă.

După el, multe necazuri,
M-a lăsat cu datorii,
Cumpăra-se cinci hectare
De pământ, pentru copii.

Apoi... a murit și moșu,
Calul, vaca și trei oi.
Am rămas cu cinci odrasle
Mici, orfani și mai mult goi.

Cel mai mic era în “fașe”,
Cel mai mare, Tiofil,
Avea unsprezece toamne,
Era și el... un copil.

Sora ta, puțin mai mare,
A plecat pe la oraș
Să-și câștige existența,
"Muncind pe la boierași".

Pe Tibi, l-am dat de “suflet”,
La mătușa din Livada,
Ea n-avea copii și,”Doru”,
Vroia să-i lase lui “ograda”.

Tu erai mai mic cu Emil,
Nu l-ați cunoscut pe tata,
Dar destinul v-a dus ”trena”,
N-ați avut nimic de-a gata.

După acești ani cu necazuri,
Cel de al doilea război,
Izbucnise-n Europa,
Ajungând și pe la noi.

Rușii ne-au ciuntit Moldova,
Mai spre nord și Bucovina,
Ungurii -au primit Ardealul
Printr-un “Act de la Viena”.

Peste tot, numai necazuri,
Ură, vrajbă, sărăcie,
Șovinismul și desmățul
Au făcut multă urgie.

Voi, umblând desculți de-a valma,
Cu vacile la păscut
V-ați îmbolnăvit de “râie”,
Numai pozne ați făcut.
..........
După ce-au pierdut războiul
Și spre vest se retrăgeau,
Nemții, “sechestrau” cu forța
Tot ce-n cale întâlneau.

Nouă ne-au luat din “șură”
Dou㠓măji” de orz tocat
Și-o căruță aproape plină
Din mălaiul desfăcat.

Când am vrut să le tai calea
M-au amenințat urât,
Că mă-npușcă fără milă
Sau îmi pun ștreangul la gât.

-Duceți-vă în “pustie”,
Dracul să vă ia pe toți,
Blestemul vă poarte pașii
Neam spurcat de “Ostrogoți”.

N-am scăpat bine de una,
Alta a dat peste noi,
Au venit din est “muscalii”,
Neam de slavi, puhoi,... puhoi.

Ăștia ne-au luat din casă
Tot ce au găsit mai bun,
Iar când s-a sfârșit “bătaia”
Ne-au lăsat “zestre”, un “tun”.

Ne-au luat din “stog” ovăzul,
Iar din șură tot mălaiu,
Trei oițe și-o văcuță
Cu care ne duceam “traiu”.
..........
Astea-s “lacrimile mele”,
Ți le-am spus cu atâta dor,
Să-nveți carte dragul mamii,
Să te faci un scriitor,

Să le-nșiri într-o poveste,
Mai bine sau mai stingher,
Ca să știe strănepoții
C-am fost o... “mamă de fier”.

Altele, de mai “încoace”
Nu ți le mai povestesc,
Le-ai trăit și tu, copile,
Nici nu vreau să-mi amintesc.

-Da mamă! Le știu pe toate,
Le-am trăit și le țin minte,
Pâinea neagră de secară
Și mâncarea, un “blid de linte”.

Sapa, coasa, plugul, grapa,
Furca și claia de fân,
“Csendorii” cu pene roșii!
Și primarul cel hapsân,

Cotele de grâu predate,
Și atâtea dări impuse,
Nu am să le uit măicuță,
In mintea mea sunt incluse.

Mamă! O să mai țin minte,
Viața ta plină de jale,
Un destin atât de aspru
Ce-ți “croise a ta cale”,

Vorbele-ți mai mult cu lacrimi,
Când mereu mă-n povățai:
-“Să-nveți carte dragul mamii,
Că-nvățând de toate ai”.

“E trist dar adevărat.
Viața "Ta" atât de dură, mamă,
m-a îmbărbătat”.

poezie de
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Votează! | Copiază!

Distribuie
calendarNu este introdusă data nașterii pentru Corneliu Zegrean-Nireșeanu. [Caut pe Google] [Adaug data nașterii]

 

1
Marcel [din public] a spus pe 25 noiembrie 2008:
Cine are rabdare sa citeasca acest poem-roman? Dar ce stiu eu? Unii nu se mai opresc din scris chiar daca nu au nimic de transmis!
2
Bulă [din public] a spus pe 25 noiembrie 2008:
Idei trăite,
ar spune Iorga.

Sentimente sincere
și de mare noblețe.

Din păcate,
prea puțin elaborate artistic.
3
Corneliu Zegrean - Nireșeanu [din public] a spus pe 28 decembrie 2008:
Cine dorește să cunoască trecutul mai îndepărtat al omului mai lovit de soartă. Poate că am transmis totuș ceva, viața și destinul unui om ce a trăi cu vreo 100 de ani în urmă, a suportat ororile a două războiae și.... După mine o baladă este mai agreată într-un limbaj mai apropiat de eroii ce-i fac subiectul,
Autorul
4
georgeta [utilizator înregistrat] a spus pe 24 iunie 2009:
Un poem deosebit de sensibil!
5
Georgeta NEDELCU [utilizator înregistrat] a spus pe 21 decembrie 2010:
Citindu-l, mi s-au inodat lacrimile sub barbie! E greu sa scrii un asa poem atit de lung si sa nu scapi din vedere vreo etapa a vietii... Felicitari, Domnule Zegrean! Va CITESC SI TOT CE CITESC IMI PLACE. CEI CARE NU VAD FRUMUSETEA VERSURILOR D-VOASTRA, E PACAT. La cit mai multe astfel de poeme!
6
Moroșan Valeria 06 02 1962 [din public] a spus pe 4 aprilie 2011:
O viață de om într-o poezie! Avem nevoie de simplitate, de comunicare de la inimă la inimă. Am trăit întreaga dramă a acestei femei și am înțeles că pentru unii, viața e un adevărat război, din care numai eroii ies învingători. Dacă de mama dumneavoastră este vorba a fost o adevărată eroină.Domnule Zegrean ascultați de glasul inimii și cântați mai departe că vi-i dulce graiul.De filozofi, să mă ierte Domnul, e plină lumea! Și apele lor tulburi nu potolesc setea nimănui.
7
Cornel Pogurschi [din public] a spus pe 1 martie 2016:
Da o viata intr_o poezie, mult suflet si adevar, prin cuvintele, acelor vremuri trecute, nu trebuie sa uitam taria acelor oameni adevarati eroi ai vieti

Comentariu

Numele (obligatoriu)

Adresa de e-mail (nu e publicată, este important să fie scrisă corect)

Dacă ai cont în Forum, este valabil și pentru comentarii sau alte facilități. Autentificare »

Comentariul trebuie să aibă un ton civilizat și să se refere la subiectul citatului, altfel va fi șters. Pentru mai multe informații despre criteriile pe care trebuie să le respecte comentariile, citiți Regulamentul.

Pentru a discuta despre alte lucruri decât cele care respectă tematica acestei pagini, se poate deschide un subiect în Forum.


Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
3,5%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Discuții similare în Forum

Mai multe în Forum »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!