Salt în gol

Mă mai gândesc, cu ce mai pot gândi,
mai rătăcesc, cu ochii minţii arşi,
ca printr-un vast deşert, pierdut în marş,
ca-i mai putea, pe undeva, trăi.

Aşa o vară n-a mai fost nicicând,
coboară în fâneţe semn de foc,
rămân potcoave fără cai pe loc,
pe fund de lacuri peştii mor tăcând.

Fântâni coclite crapă în zadar,
copacii par ca stâlpii unui rug,
cad păsări pe ţărani, în gropi de plug,
şi izbucnesc incendii-n calendar.

Şi-n tot acest infern mă mai gândesc
c-ai mai putea trăi pe undeva,
iubita mea de toamnă şi de nea,
şi-acest pârjol să-ţi pară chiar firesc.

Căci te cunosc destul ca să-nţeleg
că la dezastre te comporţi absent,
dar, uite,-acum pericolu-i urgent
şi arzi şi tu, cu-ntregul vis norveg.

Te uită doar, puţin, de unde eşti,
ce crematoriu a ajuns să fie
pământul tot – o-ntindere pustie,
cu fumegoase resturi de caleşti!
N-au mai ajuns la capătul de drum,
căci le-a căzut pe fugă cer topit
şi, disperaţi, spre umbră au fugit
şi-ncet-încet au luat destin de scrum.

Nu ştiu de eşti în stare să mai plângi,
poate la tine,-acolo, sunt răcori
şi niste sclavi îţi cântă din viori
şi plouă nesfârşit, plouă pe brânci.

Dacă aş fi în stare aş pleca
să văd ce faci, să te mai văd trăind,
dar nu te mai ajung decât scriind
şi capul nu-l mai simt şi-am mâna grea.

Iar înaintea ultimei predări
mai pot să văd – dar ştiu că nu-i real –
pe amândoi, pe şaua unui cal,
gonind spre ţărmul unei foste mări.

Şi de pe ţărm, cu-n ultim salt nebun,
cum ne-aruncăm în largul mării seci,
şi, dispărând în valurile reci,
cum înotăm sub mii de sori ce-apun.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!