Reflexie pe sticlă

Chipul tău, proiectat în vitrina magazinului de ceramice...
Reflexie în culori gălbui, născută din ondulaţia luminii
pe toate acele forme mai mult sau mai puţin stranii, din lut copt –
oale, ulcele, vase, amulete, idoli, siluete reduse la esenţa lor ideatică,
câţiva îngeri cu aspect funerar, un negru, o clepsidră fără timp,
un soldat dormind în picioare sau, poate, murind în poziţie de drepţi,
câteva piese utilitar-ambientale...

Stau nemişcat şi privesc chipul tău, întipărit pe sticla aceea enormă...
Un chip, până la urmă, din pământ, născut din capriciul altui pământ,
modelat, supus tratamentelor, înnobilat şi poate vindecat.
Soldatul acela, de pildă: din cine ştie ce pământ îşi trage el moartea sau somnul,
cine ştie câte nedormiri sau câte morţi, strânse în el, contribuie acum
la alcătuirea gălbuie şi palidă a chipului tău!
O tânără mă vede şi iese, amabilă, din magazin, dispusă a-mi explica
semnificaţia ascunsă a unor piese, întrebuinţarea lor,
procedeele variate de coacere a lutului, justificarea preţului exponatelor
şi chiar aprecierile unor cunoscători într-ale artei,
care au trecut pe-acolo.
Continui să privesc chipul tău. Îi răspund scurt că de capitolul procedeelor
de coacere m-am mai izbit o dată în viaţă şi păstrez o amintire neplăcută.
Mă înţelege şi plină de compasiune intră în adăpostul ei.

În spatele meu, în pasaj, se petrec simultan mai multe lucruri:
un băiat îi dă iubitei lui îngheţată, dintr-un cornet, cu o linguriţă de argint,
un copil se ridică în picioare, în căruţ, ca un căpitan de navă, şi duce la gură
o sticluţă cu vodkă, un orb, sătul de minciună, îşi aruncă bastonul alb şi păşeşte,
sigur pe el, către o nouă viaţă. Văd totul pe acel ecran imens, în fundal.

În curând va începe să plouă. O ploaie nucleară va cădea împrejur
şi peste magazinul acesta, topind toate formele de viaţă, scurgând înapoi
esenţele şi ideile, reintegrând pământul în pământ.
Toate aceste decupaje vor deveni uniforme, varietatea şi înţelesul lor
vor fi reduse la unitatea limpede, uriaşă, din care provin.
Orice zvârcolire va deveni tăcere uriaşă, binefăcătoare.
Numai noi vom mai rămâne, eu – în picioare, tu – pe un geam plutitor,
privindu-ne pentru câteva clipe sau, poate, amintindu-ne...

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!