Repetabila întoarcere

Credeam că m-au mai răcorit zăpezi,
Că ploi radioactive m-au schimbat...
Tu nu dispari, tu numai înviezi,
Ca un suprem, definitiv păcat.

Te-am exilat la ţărmul unei mări,
Mai mult un lac, paralizant de blând;
Ai sfredelit pe fund sedimentări
Şi-ai apărut în faţa mea cântând.

Eu sunt acela care am creat
O nouă dimensiune, doar a ta ‒
C-un gest nebun, savantul disperat
Ţi-a plăsmuit, cu mintea lui, o stea.

Te-am deportat într-un tunel minier,
Nici nu mai figura pe hărţi de plan,
Dar tu ai spart cătuşele de fier
Şi-ai râs la parastasul tău de-un an.

Chiar te-am lăsat într-un ierbar gândind
Să mă salvez pastrându-te în el...
Eu nu am vrut eretic foc s-aprind,
Jertfind în van bucăţi întregi de miel...

Siberia sufletului meu te-a-nchis
Într-un cătun uitat de Dumnezeu,
Dar nu ştiu care poştă te-a remis,
Cu nu ştiu care tren te-ntorci mereu.

Pe cicatrici îmi sfârâie zăpezi
Şi diluviene ploi mi s-au uscat...
Tu nu dispari, tu numai înviezi,
Ca un suprem, definitiv păcat.

poezie de Dragoş Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!