Despărţire

Iubirea mea tristă şi rece,
acum, când e totul pierdut,
oceane de timp vin să-înece
acordul acesta tăcut.

Nu e nici măcar despărţirea,
ci spaima de după război,
când, liberi şi singuri, iubirea
o vom îngropa-o cu noi.

Au fost bătălii fără larmă,
acum suntem doi poli opuşi,
rămâi tu, deci, focul de armă,
eu, sângele de pe mănuşi.

Noi umbră ne-am fost şi lumină,
şi ochi, ca şi lacrimă-n zbor,
legendei de moarte şi vină
eroi i-am rămas în decor.

Ţi-ai luat, la plecarea în lume,
bagajul, cu inima mea,
adu-mi-o 'napoi, să-ţi pot spune
că eu îţi sunt noapte şi stea.

Vom fi animale bolnave,
vom fi ţipăt mut de pumnal,
în fiece zi, pe epave,
scrutând ţărmul val după val.

Ce să ne mai spunem acuma?
A-ţi scrie un gând nu mai văd,
căci ochii tăi negri ca huma
mi-au luat ochii-albaştri-n prăpăd.

Sărutul rămâne la mine,
am să ţi-l trimit la sfârşit –
o pasăre albă spre tine...
Deschide-i, căci eu am murit!

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!