Gest

Toiagul vechi, pe care l-a ciuruit, l-a ros
Şi cariul, şi custurea, ţi-l trec de-acum. Ca mine
Vei ispiti la rându-ţi temutele destine,
Urcând şi tu sub cerul de fier şi chinoros.

Te-aşteaptă mohorârea pustiului pietros!
Nu şovăi, străbate-o; iar când – diamantine –
Pădurile de gheţuri se vor ivi pe cline,
Încrezător azvârlă ciomagul de prisos;

Din povârniş, în steiuri, din stânci, în văgăune
Izbit de lespezi, ciotul va face să răsune
Cu lung şi mare vuiet tot hăul de granit,

Dar sus, sub îngânata lumină-abia născândă,
Lăsând să scape râsul din pieptul rău sporit,
Acopere căderea cu hohot de izbândă.

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Votează! | Copiază!