Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Cutia de conservă

E noapte!...
Trag de coadă istoria
și-mi răspunde cu strigătele înecaților: "Mâine, în nu știm ce inimi, se vor desfășura preliminariile campionatului mondial de singurătate...!" —
apoi zornăit de chei și de taine,
și-n cele din urmă,
șerpoaica sângerează amănunte cu miros ațâțător.

În cerurile abia îndomesticite,
șuții de buzunare declamă marile poeme antice
și lumea aleargă pe clapele lumii, sub largile veșminte ale despărțirii, trăgând funiile de sisal ale fricii și trezind moartea din roadele ei..., moartea din roadele ei!...

Vocea mi-apare în public arzând:
"La colțul străzii, Omul de paie își pune inima la punct — o cutie de conservă: «Departe cântă o prăpastie și nu-i găsesc nici o vină.» Eu, unul, zic să ne naștem când vom avea timp...!"

(Zvonul ușii trece grăbit pe deasupra elementelor cardinale.)

Strig zeii risipiți prin sufletul meu,
și-i înmulțesc, și-i desenez în aer,
închipuindu-mi-i tineri, abia spărgând găoacea:
atât de palizi, cu limbile împleticindu-se
în coama cuvintelor inventate de mine...,
dar unul anume, cu glas de cobză-n călduri,
îmi poartă capul pe tavă, ca pe o bucurie la îndemâna oricui:
"Fii tu fructul nefericirilor noastre,
fii tu izul nostru de stranii dospiri!"

... Și asta nu înseamnă nimic...

Sunt viu...! — la dunările gurii
simt gust de viață fără figuranți
și-, n oasele mele, simt cuibărindu-se umiditatea istoriei.

Vai, vouă, zeilor ieșiți altfel din pieptul meu..! O groapă imensă îmi crește sub limbă, din lucruri izgonind fericirea:

Sunt viu...! sângele se retrage cu tălpile goale în cer.
Pe dumnezeu îl privesc în luciul unghiei,
ghiftuit de otrăvuri, cum își desface, peste praful rugilor, coada de păun, sihăstrită la ceasul înalt al nopții.

Vai, vouă!, zeilor la drumul mare... — hârțogari fericiți fără patrii ce-mi desprindeți de pe tâmple citatele sibiline, voi nu uitați că lumea, prin gura mea, se întoarce acasă la ale ei!

Sunt viu...! Din care pântece slugarnic de șarpe mă aud strigând! — fără a vesti nimic: "Naște-mă! Renaște-mă! am început să visez..., acul androgin al busolei îmi indică trompete narative... Mă năpădește mirarea! — a șaptea desăvârșire pe care inima mea o respinge..."... Și toate mormintele îmi sar în ajutor.

E atât de târziu...,
la streașina tăcerilor nu mai e nimeni! și, parcă, nici n-am curajul să spun că, în chiar clipa aceasta, o femeie fără memorie mă naște din nou, cu cruce cu tot, zorită de treburile veacului...
Dar iată-l pe tata!
bătrânul meu tată ce cântă din frunza totemică
o simfonie cu nervii tari
și mă așteaptă să încreștinez manuscrisele cu fierul înroșit,
și să-mi dau în vileag ciobul de sticlă din talpă,
căci nu e zi căreia să nu-i fi câștigat zorii aburinzi, la ruletă,
și nu e noapte să nu fi pierdut la zaruri măruntaiele vreunui sfânt spongios:
"Grăbește-te!" — iar eu alerg, prin gările pustii, spre el, cum spre o sărbătoare a spunerii pe șleau, trecând cu vederea celebre coșmaruri, ducând cu vorba mari nașteri de acrobați,
dar e atât de târziu...,
că toate spaimele îmi sunt la îndemân㠗
și pașii mei rămân chirciți la pragul semeț al intrării în Om, și ochii mei devin patrii cu ciocurile însângerate de adevăr.

O, melodioase rămâneri în urmă!
șalupa îndoielii e în larg...
Descântători sub nume nou îmi extrag măseaua de minte,
ca pe o nedeslușită faptă de arme,
și asta în vreme ce eu le citesc oboseala pe măști.
Cârpacii de drapele
tocmai și-au muiat ultimă fărâmă de pâine în blidul cu har:
"Fie pe placul vostru toate trădările!"

Să nu crezi, Toma, nimic! —
din trestia fierbinte a poeziei, această armată timidă ce zilnic se aruncă în gol de la fereastra mea, și de care lumea avea să se teamă.

Un șir nesfârșit de saluturi, în piatră și bronz, vor fumega de acum în cinstea mea, dar cărei vorbiri duc eu greul, o, simplă sudoare a cercului de cretă...!, sub pleoapa grea a norocului, când scot la iveală, din mâneca lumii, tezaurul acestei plângeri în pumni?

E noapte!...
Cum s-ar spune, e noapte...!
Destinul se adâncește în mine precum un fruct căzut din istorii,
iar un cuvânt, în cerul gurii mele, se crede, într-o doară, dumnezeu.

Dar tu nu crezi, Toma, așa-i!? — în trestia fierbinte a poeziei.

poezie de din Împăierea lumii (2004)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Votează! | Copiază!

Distribuie

 

Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.


Comentariu

Numele (obligatoriu)

Adresa de e-mail (nu e publicată, este important să fie scrisă corect)

Dacă ai cont în Forum, este valabil și pentru comentarii sau alte facilități. Autentificare »

Comentariul trebuie să aibă un ton civilizat și să se refere la subiectul citatului, altfel va fi șters. Pentru mai multe informații despre criteriile pe care trebuie să le respecte comentariile, citiți Regulamentul.

Pentru a discuta despre alte lucruri decât cele care respectă tematica acestei pagini, se poate deschide un subiect în Forum.

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Discuții similare în Forum

Mai multe în Forum »

Votează pagina

Dacă îți place această pagină, o poți vota cu un clic, pentru a-i ajuta pe alții să o găsească mai ușor.

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!